All is fair in love and war_2
din postarea anterioara pentru coerenta ideii : Aici, in stadiul asta ține mai degrabă de tărâmul fanteziei să credem în suflete pereche așa cum le cunoaștem din basme. Sau putini alesi, care au depasit stadiul de copii ai Universului, au trait sa le afle. Daca avem timp in viitor vorbim si despre suflete pereche. Acolo un suflet pereche este mai degrabă un Salvator, adică cineva care să preia asupra sa responsabilitatea vieții noastre.
În buna tradiție a romanticilor Byron, Keats, Eminescu (daca mai stiti si pe altii, lista ramane deschisa) sufletele pereche, deîndată ce se întâlnesc, capătă o clarviziune. Iubirea le ridică un strat de ceață de pe ochi și îi aduce în stare de trezie. În viața reală, un suflet pereche poate fi o persoană care te acceptă și te iubește așa cum ești tu în autenticitatea ta. Care nu încearcă să te schimbe pentru a corespunde mai bine proiecțiilor sale dar te lasa pe tine sa te schimbi in asa fel incat sa te mulezi perfect pe acele proiectii. În viața reală un suflet pereche poate fi o persoană care nu caută lupte cu tine, cum sa se razboiasca sufletele pereche, cum sa existe ton ridicat sau agresiuni verbale sau fizice acolo? Sufletul pereche caută să creeze, prin ceea ce este el pace alături de tine, care își aduce contribuția în viața ta într-o manieră constructivă și vizibil benefică. E pozitiv pentru tine si e tu in el si el in tine. Cauta si reuseste sa iti aduca echilibrul, linistea si sa iti dea o energie in plus in tot ceea ce ai de facut. E benefic si aducator de bine pana la zambete.
Poate că atunci, când vorbim despre dragostea pasională, suntem într-adevăr capabili să ne punem destinul în mâinile altei persoane, dar atunci, când vorbim despre iubire, adică despre acea dragoste de tip companion care este mult mai puțin intensă, însă mult mai stabilă, crescând odată cu trecerea timpului, suntem maturi și lucizi și înțelegem că fiecare este responsabil pentru propriul fel de a fi, pentru propriile alegeri și pentru felulul în care își clădește acel destin. Si pentru felul cum stie si reuseste sa isi apere iubirea, sa o ocroteasca prin faptele si vorbele sale.
În dragoste respectăm destinul celui de lângă noi, adică îi respectăm alegerile și dorințele, pe când în acea înflăcărare a simțurilor tot ce ne dorim este ca celălalt să se muleze cât mai bine pe nevoile și interesele noastre. Aici putem face, cu voia voastra o mica discutie. Echilibrul in sine vine si din autocompletarea unuia cu celalat. Mularea aia despre care ziceam, potrivirea aia, trebuie sa aiba o specificitate duala fara sa existe urne de favoritisme in numele dragostei de nicio parte, fara sa existe nici urme de obligativitate sau de orice altceva de genul asta. Îndrăgostitul capătă puteri și acces la un tip de cunoaștere misterioasă, nu prin obscuritate, ci dimpotrivă prin faptul că e directă, implicită. Din milioane de oameni, se întâmplă să vezi într-o lumină transfigurată unul care îți pare neînchipuit de frumos și de aproape.(dragostea e oarba, am mai zis, adica al tau e cel mai inailt, cel mai frumos, cel mai destept, cel mai cel). Te vede și el în același mod, ca și cum ar fi căzut un strat de piele de pe simțuri, o cortină opacă.
Acest fapt incredibil care e reciprocitatea (am tot repatat obsesiv pe parcursul celor doua zile despre ea), în condițiile în care, în mod obișnuit te simți pierdut într-o mare de străini și nimeni nu te atrage, e cea mai fantastică putere a naturii sau a ceea ce se ascunde, poate, dincolo de ea. Se deschide o fereastră acolo unde lucrurile par de nepătruns și vezi prin ea, intri în lumea celuilalt ca într-o casă și în memoria lui ca în arhivele propriilor amintiri (in registrii aia in care va indemnam sa dati o cautare). Ceea ce reușește să facă pasiunea din îndrăgostiți e că le amestecă destinele, stările, rănile, adevărul lăuntric, durerea chiar, care face ca sufletele să fuzioneze în aceeași măsură ca și extazul. Adica sa fie doi intr-unul. Durerea împărtășită te apropie la fel de mult de celalalt ca și voluptatea, luati asta ca o parere personala, nimic mai mult, nu incepeti acum sa va etalati durerile oricui si in orice loc. Si nici vopultatea!
În iubire oferim libertate neconditionata, pe când în dragostea pasională o oferim cu condiții și inima strânsă, deoarece ne este teamă că persoana de lângă noi va face ce dorește cu propria libertate și noi nu ne putem imagina decât acele scenarii în care asociem libertatea partenerului cu pierderea lui. Să fie liber, dar să facă totul transparent asa cum l-am rugat eu, altfel își va pierde libertatea. Sau va pierde iubirea, dragostea sau ce se mai poate pierde colateral din toata povestea asta. Deci fiti atenti ce faceti cu libertatea care v-a fost acordata la un anumit moment. Nu abuzati de ea, pentru ca, odata, mai devreme sau mai tarziu, puteti suferi din pricina prea largului vostru consens. Se stie deja ca sufletul poate vedea totul limpede, poate anticipa, poate descrifra și citi tot destinul altuia, trairea, bucuria, tristetea, adevarul sau minciuna, în gesturi, în străfundul privirii, în pauzele dintre cuvinte, în timbrul vocii, în emoțiile care unesc sufletul cu corpul. Deci El, sufletul, STIE tot! Si iubeste, se bucura, e trist sau sufera, dupa caz.
Se spune ca cel mai prețios test al unei relații acesta este oferirea libertății. Perfect de acord, dar numai in conditiile in care increderea a atins cote maxime si nu ar mai putea fi zdruncinata de nimic in decursul timpului. Atunci libertatea e la ea acasa. Cand ai incredere, fie ea si oarba, termenul de libertate nici nu isi mai are rostul, intelesul. Chiar poate suna desuet.
Ma gandesc aici că doar dacă îți lași partenerul liber poți să îl vezi așa cum este el cu adevărat, nu așa cum ți-ai dori tu să fie sau cum te străduiești să-l faci să fie. Iar odată ce-l vezi așa cum este, cu toate ale sale, nu-ți rămâne decât să răspunzi la întrebările: „îmi place ce văd?”, „îl accept așa cum este?”. Iar dacă răspunsul este da, nu vei mai simți nicicum nevoia să-i îngrădești libertatea, adică să încerci să-l transformi în cine nu este doar pentru a corespunde nevoilor și dorințelor tale. Îți este suficient "doar" pentru ceea ce este el, în autenticitatea lui, în libertatea lui. Dar daca raspunsul este nu, ce vei face atunci? Vei incepe sa il ingradesti, vei incepe sa discuti cu el sau vei incepe sa-l pierzi? Oricare dintre variante nu va fi in acceptiunea lui decat o dovada de neincredere. In el, in partener, in faptele sau actiunile sale. Sau, de ce nu, in tradarile sale.
Ar fi indicat aici, fiind la jumatatea textului, sa ne umezim buzele cu putina apa si sa respiram putin. Daca se poate respiratia sa fie tot prin si pentru celalalt. Insa doar daca se poate. Daca nu..., merge si o respiratie solitara.
Cred că în dragoste avem senzația că ne este permis orice, dacă dragostea înseamnă o nevoie de a ne umple anumite goluri interioare prin celălalt. Până la urmă, cu cât mai profund este golul pe care încercăm să-l umplem prin celălalt, cu atât este mai mare disperarea atunci când suntem confruntați cu posibilitatea de a pierde persoana pe care am responsabilizat-o cu această sarcină. Si daca Ea, acea persoana pleaca, sau o pierdem din varii motive, conform rationamentului de mai sus, locul ei nu se va umple intr-un timp rezonabil, cu o alta? Golul interior devenit liber prin pierdere, va fi reumplut mintenas de altcineva. Nu e simplu, intr-adevar dar e realizabil si preferabil sa se intample in timp. Sufletul nu poate ramane vreme indelungata, frunza-n vant, sita sau strecuratoare, plin de gauri, plin de goluri.
Dar, în iubire, nu mai avem de ce să scoatem armele. Nu mai avem de ce să ne temem. În iubire nu ne mai este permis orice, pentru că iubirea nu permite orice. Ea este un sentiment statornic, daca s-a ajuns iubire, este ceva batatorit, ceva cu drepturi si obligatii de ambele parti, ceva de genul "sa fii cuminte si sa ramai a mea mereu, chiar si atunci cand nu sunt langa tine". Iubirea permite doar ce este în rezonanță cu ea, iar frica și războiul nu rezonează cu iubirea. Cine le promoveaza sau le foloseste poate pierde iubirea.
Pentru a nu ne mai fi teamă și pentru a nu mai ajunge în situația în care suntem dispuși să facem orice, cu orice preț, nu avem nevoie decât să fim bine noi cu noi înșine. Să fim linistiti, să ne iubim pe noi înșine, să ne prețuim, să ne respectăm, să ne împăcăm cu noi înșine, să ne iertăm. Acum urmeaza fraza de final, de forta, de suflet, de invataminte, deci apa, rabdare, cafea sau ceai si atentie sporita la ce urmeaza sa va zic.
In concluzie, e necesar să ne fim suficienți nouă înșine în cel mai bun sens al cuvântului, să simțim că suntem de ajuns, așa cum suntem. Să nu ne mai plângem de milă, să nu ne mai biciuim și pedepsim (ma gandeam si la autoflagelare, nu stiu de ce) pentru ce nu suntem și nu avem, ci să căutăm să devenim cea mai bună versiune a noastră fara upgrade-uri neesentiale existentei imediate. Viata este foarte frumoasa si asa, fara acareturi impovaratoare sau device-uri periferice nevitale, ocazionale. Haideti va rog să nu mai căutăm fericirea în exterior, pentru că ea nu poate fi regăsită decât în interior. Haideti sa incercam să ne ancorăm mai mult în noi înșine și mai puțin în ceilalți. Va fi mult mai bine pentru toata lumea.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
Mi-a ostenit condeiul si nu numai, scriind despre subiectul asta. Si neuronii mei sunt franti. Si risipiti in mii de amintiri andocate in sentimente. Am depus mai mult efort intelectual decat am facut-o la teza de fizica din clasa a 11-a, ca sa scriu articolele astea. Si aici, nici macar nu am avut de la cine sa copiez. Am vorbit doar din prisma experientelor traite sau interpretate dupa chipul si asemanarea mea. Si cu mintea mea de-acum. Cam prea plina de suficienta e aceasta ultima replica, asa-i? Da, asa mi s-a parut si mie dar nu o voi inlatura. E rodul zvac-ului meu intelectual, al inspiratiei mele de moment si cum ziceam mai sus, este o fraza care ma face si ea, o data-n plus, sa ma simt suficient mie insumi.
Asta este finalul ciclului "totul e permis dragoste si razboi", nu avem castigatori sau invinsi azi, nu am acaparat teritorii, nu avem pierderi de combatanti sau colaterale, nu am inrobit sclavi, dar am aflat un lucru pe care foarte putini il pot sustrage izolat din mediu de lucru, ca sa il analizeze si mai apoi sa il inteleaga: ca in dragoste o fi totul permis, dar in iubire Nu, nu este incuviintat! Niciodata!!!