Marin Preda-prima mare iubire_3
Inainte de a relua povestea, vin, asa cum v-am obisnuit, cu un citat reprezentativ din interiorul articolului de fata, care sa va trezesca interesul pentru lectura. Apoi voi continua...
"Nu îți cere niciodată iertare pentru sentimentele pe care le afișezi. Atunci când faci acest lucru tu îți ceri practic iertare pentru adevărul din tine. Și puțini oameni au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume plină de măști și suflete goale. Sunt puține lacrimi sincere pe pământ."
Frumoasa poveste, nu-i asa? Si totusi vine o vreme cand.... totul se rastoarna, totul se destrama. Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va dori să plece, el va trebui să nu se împotrivească. Frica lui cea mare, însă, nu era că ea îl va lăsa, ci că nu va putea cuprinde, nu ii va putea arata pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta, nu va avea timp pentru asta. "Femeia este ca un izvor. Ai să spui: ei, ce e un izvor? Nimic, îl vezi numai când ţi-e sete, şi pe urmă, după ce bei, treci pe lângă el." Erau amandoi din aceeaşi rasă, la fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze… Nici familia, nici dragostea, nici altceva n-o puteau ţine prizonieră.
"Dec. 1957(…) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi timp, totuşi prea… să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm…"
Aurora l-a parasit pe Preda in 1957. A plâns şi a suferit un an înainte de plecare. Apoi, n-a mai avut lacrimi …
"Traiul cu Marin Preda implica o tensiune foarte mare de care nu-ți dai seama. Un scriitor e ca o uzină energetică și mai rău, e ca un aspirator și utilizează tot."
(…)"Era o presiune enormă să stai în preajma lui Preda. O presiune pe care eu am resimțit-o. Marin trăia cu femeile în sensul că, desfășurând mult farmec, le aducea un univers care era extrem de covârșitor. Îți trebuia o presiune egală să reziști la fenomenul Preda."
“El scria, eu dormeam. Mă trezea din somn să-mi citească o frază, eu urlam, ne certam.”
"Am ţinut piept patru ani, spune ea… Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalităţii mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă şi foarte puternică." isi amintea mai tarziu Aurora Cornu.
Au plâns şi s-au iubit la despărţire. Va vine sa credeti ca s-ar putea intampla asa ceva in lumea reala? Sa te iubesti nebuneste... la ...despartire..., sublim, nu? În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte acum Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de lacrimile lui.
"Nu îți cere niciodată iertare pentru sentimentele pe care le afișezi. Atunci când faci acest lucru tu îți ceri practic iertare pentru adevărul din tine. Și puțini oameni au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume plină de măști și suflete goale. Sunt puține lacrimi sincere pe pământ."
De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă la Sinaia lăsându-i pe masa apartamentului lor din București un bilet cu doar câteva cuvinte: "Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci…Cheile sunt în casa de bani, mult noroc. Aurora". Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura. Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în acel an, 1959, pentru o nevroză, cauzata...oare de ce? A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au redevenit prieteni. În 1965, Aurora Cornu a plecat la Paris. Și a rămas acolo. Însă a continuat să îl iubească tot timpul.
"Un fior rece îmi strânse inima şi un gol insuportabil născu în mine întrebarea: dar dacă nu ea s-a schimbat, ci eu? Dacă ea a fost aşa totdeauna şi eu am văzut-o altfel?" (Cel mai iubit dintre pământeni)
Cum era Marin Preda în intimitate? Cum iubea Marin Preda? Cum îşi trăia tristeţile? Cum suferea? Aurora Cornu răspunde simplu: "Era fermecător în intimitate, avea un fel de a te utiliza pentru literatura lui, în care tu nici nu-ţi dădeai seama că el te stoarce ca pe o lămâie, tu erai foarte fericită să contribui. Un om perfect unic. Iar şansa de a-l cunoaşte pe Marin şi de a fi în viaţa lui e una complet majoră. Nu ştiu dacă toată lumea a apreciat şansa asta. Eu da... Faptul că eu am plecat e pentru că aveam alte vise şi probabil că în tinereţea şi prostia mea de-atunci îmi închipuiam că un Marin Preda se găseşte şi la alte colţuri de stradă. Ei bine, nu...". Cum sa iti putea inchipui ca la alte colturi de strada mai putea gasi unul ca EL? Probabil ca si asta face parte tot din viata...
Intrebata peste ani daca a fost fericită cu Marin Preda?, Aurora Cornu raspundea simplu: "Da, dar am plătit toate preţurile care erau de plătit şi nu mi s-a părut scump." Ce a păstrat ? "Amintirea unor ani în care trăiam în literatură, în idealuri, în creaţie, creaţie genială...".
Si intr-o iubire mare, totala, absoluta, adaug eu acum la final!!!
"Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întâia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu ştiam că e prizoniera unei melancolii adânci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiţi…" (Marin Preda)