A douăzeci și doua scrisoare-George Ţărnea

A douăzeci și doua scrisoare

Mă bate gândul să renunț pe față
La toată rătăcirea prin povești
Și să accept un drum de suprafață
Spre țărmul sigur, unde știu că ești.

S-ar prea putea să nu mă cerți prea tare,
Nici să-mi cotrobăi zilnic sub priviri
Cu teama pentru veștile pe care
Le-ar mai trimite marea de iubiri.

Dar nu se-mpacă liniștea cu mine
Și recunosc prin fiecare os
Că-n plină iarnă simt cu mult mai bine
O-mbrățișare de ghețar sfătos.

La ce mi-ar folosi atâta pace
Dacă scăpat cu bine dintre câini
Cuvântul meu n-ar mai avea ce face
Și s-ar topi de dragoste-ntre mâini.

M-ai cotropit destul cu fericirea
Sărutului domestic fără scrum,
Să nu-ncolțească-n mine rătăcirea
La fiecare asfințit de drum.

Zăpezile au gheare ascuțite,
Dar lângă ele nu mă tem mai mult
Decât sub lama blândelor cuțite,
Când mă supun iertării și te-ascult.

De ce să pară totul ca la carte,
De ochii lumii încercând să treci
Cu prețul știut de fiecare-n parte
Prin vămile uitării foarte reci.

Prea sunt bolnav cu sufletul de tine,
Să pot răbda, fără să fac nimic,
Alunecarea sobră pe patine
Prin paradisul nostru foarte mic.