A optsprezecea scrisoare-George Ţărnea

A optsprezecea scrisoare

În ce măsură să putem cunoaște
Capcanele unui fior prea vast,
Când nici zăpada nu mai poate naște
Inflorescența pentru somnul cast.

Și-mbătrânim în doi, pe nesimțite,
Fără să vrem să credem că-i așa,
Când peste somnul clipelor mințite
Vin armăsari de fum cu noaptea-n șa.

Mă judeci pentru răul fără care
Nici binele n-ai fi putut să-l ceri
Și-atâta iarnă doarme-n fiecare
Încât ne pierdem șirul dinspre veri.

Asediați de liniștea adâncă
Nu prea pricepem ce-ar mai fi de spus,
Ci doar păzim ninsorile și încă
Ne bucurăm că, totuși, n-am apus.

Iubita mea cu tâmple obosite,
Iertare-n gând s-ar cuveni să cer
Dac-am cernut prin tot mai rare site
Destrăbălarea stelelor din cer.

Dar într-atâta nu mă știu preface
Încât să-ți par mai bun decât mă vezi,
Că dacă vară înapoi se face
Mai fug la stele să culeg dovezi.

Și iar mă-ncurc la rând cu câte una
Lăsându-te să torci același plâns
Pe care-l toarce, poate, numai luna
Când vede fânul soarelui nestrâns.

Coboară-n noi amurgul pe-ndelete
Ștergând și urma gândului sprințar —
Tu promoroacă porți demult în plete,
Eu port pe umeri cel mai greu ghețar.