Alexandr Sergheevici Puşkin

Asa cum v-am promis mai devreme azi vom povesti despre Alexandr Sergheevici Puşkin. In timp de scriu ascult in casti, destl de tare, Deep Purple. Nu prea am obiceiul de a scrie cu mizica in urechi, dar cateodata asta ma inspira. Vom povesti mai jos si despre iubire, drama, tradare si glorie. Daca sunteti cuminti si lecturati linistit "nu pe diagonala" cele de mai jos, la sfarsit imi voi permite si cateva consideratii personale. Povestim deci despre Alexandr Sergheevici Puşkin.

Comparat adesea cu Don Juan, Puşkin, deşi a trăit puţin, fiind împuşcat într-un duel, a avut parte de mai multe poveşti de dragoste, de fapt acestea par să fi fost în jur de 113 la număr. Până s-a căsătorit a avut parte de drame, iubiri, trădări, glorie iar pentru poeziile lui revoluţionare a fost mult timp în exil. Aflat pentru o lungă perioadă de timp în Basarabia, Puşkin se îndrăgosteşte de toate cele trei fiice ale generalului Raievski, eroul bătăliei de la Borodino. A stârnit cu aceasta un adevărat scandal, deşi una dintre fete, Maria, viitoarea printesă Volkonskaia, i-a luat apărarea, scriind în jurnalul ei: „Poet fiind, Puskin a simţit o datorie de onoare în a fi îndrăgostit de toate femeile frumoase şi tinere pe care le întâlnea”.

După aceste cuceriri i-au urmat altele, celebre fiind pasiunile pe care le-a avut pentru o frumoasă doamnă, Ludmila Sekora Inglezi, soţia boierului Inglezi. Se spunea că această femeie a fost cumpărată de boierul Inglezi de la nişte ţigani, ţigancă ea însăşi, de-o frumuseţe răpitoare. Boierul era însă extrem de gelos şi aproape îi prinde în flagrant. Bănuind adevărul, acesta îl provoacă la duel pe poetul cu sânge năvalnic. Acesta acceptă, dar într-un final duelul este contramandat de guvernatorul Ivan Nikitici Inzov, pentru care Puşkin lucra ca funcţionar. Soluţia lui pentru a-l feri pe Puşkin de primejdie a fost să-i dea 10 zile arest la domiciliu, iar boierului să-i recomande o plimbare în străinătate, împreună cu soţia lui.

Următoarea iubire a lui Puşkin a fost însă tot o ţigancă pe nume Zamfira. Pentru a fi aproape de iubita lui, Puşkin a trăit în şatră timp de o lună, din iulie până în august, ca invitat de onoare al bulibaşei, tatăl Zamfirei. Se spune că aceasta i-ar fi ghicit în palmă viitorul, spunându-i că se va căsători cu o femeie frumoasă care îi va aduce pieirea. Zamfira însă l-a părăsit pentru un ţigan de care era îndrăgostită, găsindu-şi şi ea pieirea, mai târziu, din cauză că acesta a înjunghiat-o în inimă. Perioada pe care a petrecut-o alături de şatra ţigănească l-a inspirat pe Puşkin să scrie „Ţiganii”.

O altă iubire, o altă sursă de inspiraţie a fost Calipso, o grecoaică, care în frageda tinereţe ar fi fost amanta lordului Byron. Pe ea a întâlnit-o Puşkin la o serată dată de un boier basarabean, unde aceasta a cântat la chitară cântece turceşti. Avea o voce caldă şi plăcută. Ea a fost iubita cu „şalul negru”

Într-un final, robit de dragoste, s-a căsătorit cu una din cele mai frumoase femei de la curtea ţarului, Natalia Goncearova. Deşi a cunoscut-o în 1826, a avut de luptat cu refuzul familiei acesteia timp de 3 ani de zile, până într-un final tatăl fetei a fost de acord. Se spune că Natalia a fost cea de-a 113 iubire şi ultima. Dacă până la căsătorie a fost de nenumărate ori exilat (din 1820-1823, din 1824-1826 iar în 1825 intrând sub cenzura guvernului i-a fost interzis să publice ori să călătorească), după căsătorie a devenit un apropiat al curţii, datorită soţiei sale admirată de către ţar. Acesta, totuşi, spre a-l umili i-a oferit cel mai neînsemnat titlu de la curte. Dar cu această „onoare” împăratul rezolvase două probleme: îl avea pe Puşkin sub observaţie şi se bucura de prezenţa Nataliei, soţia poetului. Din punct de vedere al creaţiei literare se pare că această apropiere de conducători nu a fost atât de inspirantă, perioada prolifică fiind cea din timpul exilului. Căsătoria lui Puşkin părea să fie una fericită. A avut 4 copii cu Natalia, dar în acelaşi timp opera lui era cenzuarată, iar funcţia neînsemnată pe care o avea la curte îl măcina.

Nefericirea lui putem spune că ar fi atins apogeul în 1834 când la curtea ţarului a venit un ofiţer francez, Georges d’Anthes. Acesta, un favorit al doamnelor, îi face curte asiduă doamnei Puşkin. Se pare, că deşi Natalia a simţit un profund ataşament faţă de acest domn, i-a rămas fidelă soţului său. Foarte plauzibilă ar fi şi varianta „înfloririi” voite a acestei legături de către cei de la curte, tocmai pentru a-l îndepărta pe Puşkin, cunoscut pentru temperamentul năvalnic şi pentru gelozia de care da dovadă. La primirea unei scrisori anonime, care făcea referire la infidelitatea soţiei sale, Puşkin l-a provocat la duel pe Georges d’Anthes. Drept răspuns francezul îi cere ca amânare o perioadă de 15 zile, timp în care se căsătoreşte cu sora Nataliei, Ecaterina. Căsătoria ofiţerului francez nu rezolvă însă conflictul între cei doi. O poezie scrisă în 1828 parcă prevesteşte sfârşitul lui tragic.

 

Presimţire

În tăcere se-adunară

Norii deşi pe chipul meu;

Soarta înciudată,iară

Mă ameninţă din greu…

Am s-o-ntîmpin cu răbdare?

Îi voi mai păstra dispreţ?

Voi avea ne-nduplecarea

Mîndrei mele tinereţi?

După-o viaţă zbuciumată,

La furtuni nepăsător,

Poate şi de astă dată

Aflu ţărmul salvator…

Dar presimt de azi, şi sînger,

Ceasul neînduplecat,

Şi-ţi strîng mîna ta de înger,

Cît e vreme, înc-o dat’.

Blînd, cu-a vocii tale vrajă

Bun rămas, şopteşte-mi dar,

Şi privirea ta gingaşă

Pleac-o trist, ridic-o iar;

Amintirea veşnic vie

Inimii ce-i ţine loc

De speranţă, de mîndrie

Şi de-al tinereţii foc.

 

În 8 februarie 1837, după o scrisoare dură pe care poetul i-o adresează cumnatului său, acesta îl provoacă la duel, pe malul Pârâului Negru (Ciornaia Recika), nume parcă predestinat dezastrului care v-a urma. Poetul scrie în însemnările sale: „Eu nu am o dorinţă limpede de a muri, dar mă comport ca şi cum aş căuta moartea cu toate puterile”. Având în vedere că duelul trebuia să fie pe viaţă şi pe moarte, iar distanţa dintre cei doi foarte apropiată, moartea părea să fie aproape sigură, şansele de supravieţuire fiind foarte mici. Amândoi combatanţii au fost răniţi, în urma duelului, dar singurul care a murit a fost Puşkin, după două zile de agonie. El rămâne însă veşnic viu prin poemele lui, prin povestea vieţii lui, prin felul absolut incredibil, ardent, pătimaş şi aproape nebunesc prin care a ales să celebreze viaţa şi dragostea.

--------------------------------------------------------------------

Ce concluzie ar trebui sa tragem noi de aici? In primul rand observam o data in plus ca un artist poate sa iubeasca navalnic. Si nu oricum, oriunde si in orice conditii. Cele 113 iubiri pot parea un amantalac perpetuu. Nu e asa. Poetii iubesc calitatea, nu cantitatea, iubesc iubirea si se mistuie desavarsind-o, ducand-o la absolut. Poetul poate suferi din dragoste, poate accepta slujbe mici la curtea regala sau chiar poate muri din aceasta cauza. In duel, in cazul de mai sus. Sa mori din cauza de...iubire. Poetii nu trebuie asezati in tipare normale care nu se vor potrivi niciodata lor. Nu trebuie legati, nu trebuie inchisi, nu trebuie tinuti cu forta. Trebuie doar iubiti. Dupa tot ce am zis mai sus, ce ziceti? merg sa scriu si eu o poezie? Era doar o gluma, luati-o ca atare, nu merg la niciun duel. Albumul meu Deep Purple a ajuns la Lalena. Sa ascultati si voi vreodata