All is fair in love and war_1
Se spune că în dragoste și în război este permis orice.
De ce oare asociem dragostea cu războiul? Pentru că în ambele cazuri există o motivație extrem de puternică. De a cuceri și poseda. Are domnul A. ceva pe tema asta "Luarea in posesie" dar nu am voie sa fac public materialul fara acordul domniei-sale. Si cum il cunosc eu "atent la detalii", nu mi-l va da niciodata. Acolo explica de fapt nuanta de "posesie" care e total diferita de semnificatia bruta a cuvantului in cauza.
Vrem să cucerim inima persoanei care ne stârnește acel foc interior și tot ce ne dorim este să ajungem în acel punct în care să simțim siguranța că este al nostru sau a noastră. Observatia de mai sus ramane valabila cu adaugarea ca este un lucru bilateral, acceptat deci de ambii parteneri in egala masura.
Dragostea pasională poate fi copleșitoare și extrem de solicitantă din punct de vedere psihic și emoțional.
Ne gândim neîncetat la el sau la ea. Așteptăm cu sufletul la gură momentul în care ne vom întâlni, ne facem promisiuni și jurăminte, vise si sperante. Și simțim că am putea muta și munții din loc pentru iubirea noastră. Acum va rog sa nu va vedeti pe Negoiu cu picamarul in mana. Nu, aici vorbeam de incomensurabila energie (povestesc mai jos despre asta), forta, sau ce mai vreti voi, pe care o simtiti in momentele alea.
Dragostea este o energie care ne motivează și ne dinamizează comportamentul. Sau il dinamiteaza, dupa caz! ("laser frate", dinamita, deci). Este o energie, sau o traire care ne relevă în fața ochilor o realitate mult mai vie și mai colorată decât am cunoscut vreodată, decat am trait pana atunci. Și, deși nu există termen de comparație pentru viu (unde ati mai auzit voi "mai viu" sau "mai putin viu"?), dintr-o dată în mintea noastră cunoaștem superlativul. Cel mai viu Om, adica cel mai efervescent, fosforescent, luminos adica. Hai nu va rasfatati, ca stiti cum este, sigur ati trait asa ceva!
Dezamăgirile și decepțiile amoroase ne fac să simțim durerea în carne vie până în cei mai adânci pori ai ființei noastre. Sau in molecule, atomi, ce mai vreti voi. Cred ca si asta stiti, felicitari celor care nu au aflat, cum e sa iti fie senzatie de rau in suflet sau sa iti fie sete de iubire. E bine ca, macar o data in viata, sa va imunizati cu suferinta asta. Vaccin nu exista pentru asta si chiar daca ar fi, neincrederea ar fi mare in el. Când pierdem persoana iubită sau începem să simțim că am putea-o pierde, o disperare mai profundă decât am cunoscut până atunci și o durere greu de închipuit ne cuprind. Din nou in toti porii si atomii vai de nucleele lor. Consider insa, ca atunci cand constientizam pierderea sau simtim sfarsitul, este deja mult prea tarziu pentru vreo reparatie morala a chestiunii in cauza. Nu ar trebui sa mai fie valabila sintagma repara in loc sa arunci. Traim intr-o economie de piata nu-i asa si asupra noastra si-a pus amprenta conceptul ca totul se poate inlocui, reparatiile fiind de cele mai multe ori anevoioase ori mult mai scumpe decat un produs nou. Si nu ni se da nici garantie ulterioara ca... "va merge bine", ca va functiona totul ca la inceput. Ceea ce, sa fim sinceri, se intampla in marea majoritate a cazurilor, adica scartie si merge. Pana cand? Pana se strica iar, pana data viitoare. Stiti si voi ca ciorba reincalzita nu e la fel de buna indiferent de forma ei de incalzire. La flacara, microunde, prin frecare sau la lampa cu spirt. Ciorba aia o poti manca doar de foame, pana cand se ispraveste (asta e o expresie auzita la bunici in vacantele mele "a ispravi") friptura din tava din cuptor. Inca ma intreb ce a fost in capul meu cand m-am gandit la "ciorba...frecata".
Nu vrem să mai simțim nimic din toate acestea, cine ar vrea. Și atunci găsim oportun să utilizăm orice armă pentru a ne aduce bărbatul sau femeia visurilor noastre înapoi. Așa cum a fi împreună cu persoana iubită ne înalță din punct de vedere emoțional pe cele mai înalte culmi, tot așa a pierde acea persoană ne coboară în cele mai profunde tenebre ale ființei noastre (aplauzele pentru aceasta fraza le pot primi si in privat). Iar în acest punct este de dorit să facem o alegere înțeleaptă.
Adică să ne alegem luptele cu înțelepciune. Pentru că în dragoste este mai mult vorba despre pace și liniște decât despre luptă și război, deci nici macar un mic armistitiu nu se poate face, pentru ca, nu-i asa, unde ati mai vazut voi armistitiu pe timp de pace? Iar dacă ne simțim presați ori ne vedem nevoiți să mergem la luptă… ei, bine! Poate că nu facem asta din iubire, ci din teamă, oricare ar fi acea teamă a noastră.
Ne simțim împliniți și fericiți atunci când suntem îndrăgostiți. Pentru că aceasta este natura biochimă a dragostei. (Stiti voi teoria aia cu chimia intre persoane). Dopamina(hormonul fericirii), serotonina (neurotransmițător monoaminic din clasa indolaminelor) și adrenalina(aia activata in special in conditii de stress) își aduc contribuția și ne ajută să simțim o gamă largă de trăiri emoționale.
Desigur că o persoană care a suferit din dragoste nu se poate consola cu o explicație atât de… tehnica. Mai ramanea sa va spun formulele chimice ale celor trei de mai sus sau cum sunt ele sintetizate din nu stiu ce aminoacizi si intelegeati tot, nu-i asa?
Pentru ea, pentru acea persoana este vorba de mai mult de atât. De nopți nedormite, de o senzație de sfâșiere interioară, de un dor greu de pus în cuvinte, de multe gânduri (negre, albe sau alegeti voi si alte culori inchise, reci). Multe dintre ele (de ganduri vorbesc, daca v-am pierdut deja pe drum) sunt contradictorii, pline de multe întrebări, neliniști și angoase. (daca dati repede o cautare in registrii dumneavoastra de memorie, sigur gasiti ceva asemanator cu ce am zis). Și, oricât ar încerca acea persoana să facă ordine în propria minte și în propriile emoții, nu pare a reuși pentru că este încă prinsă în acea poveste.
Tocmai pentru că dorim să ne eliberăm de toate aceste trăiri dureroase, în disperarea momentului, ne vedem capabili de a face lucruri pe care înainte nici nu ni le puteam închipui. Nu imi vine sa cred ca eu am putut scrie asta si ce zic mai jos, ca Eu pot crede asa ceva, eu, CopilRau de felul lui...
Poate că suntem dispuși să facem mari sacrificii. Să ne îndepărtăm de prieteni și oameni dragi, să renunțăm la cariera noastră. La visurile sau la drumul nostru în viață doar pentru a aduce înapoi persoana iubită.
Poate că suntem capabili să ne călcăm pe principii și valori, să manipulăm, să mintim, să ne victimizăm, să ne provocăm singuri suferință. Și să ne facem rău nouă sau altora dacă aceste lucruri ne oferă o speranță, cât de mică, că ne vom aduce iubitul sau iubita înapoi.
Ne agățăm de această dragoste ca și cum ar fi singurul lucru care contează. Singurul lucru care ne dă un sens.
Și nu că nu ar conta, dar devine problematic în momentul în care nu ne mai vedem viața fără celălalt. Stiti si voi cum se spune ca, dragostea e oarba! În momentul în care suntem dispuși să facem cele mai mari "nebunii" de dorul sau de dragul celuilalt. Cod rosu de dragoste, adica, pericol eminent, cineva trebuie sa stea la monitorizare sa nu exacerbeze sau sa anunte si sa se ia masuri daca situatie scapa de sub control. Nu dramatizam si nici nu generalizam aici, fiecare simte mai mult sau mai putin lucrurile astea si e scuzabil, nu toti oamenii sunt egali, sau sunt egali doar in fata Divinitatii. Devine problematic când ne punem sensul sau scopul vieții noastre în mâinile altei persoane. Poate fi si periculos la un moment dat, aviz amatorilor. Lumea nu incepe si nu se sfarseste cu acea persoana, deci fara prostii, va rog.
Aici, in stadiul asta ține mai degrabă de tărâmul fanteziei să credem în suflete pereche așa cum le cunoaștem din basme. Sau putinii alesi, care au depasit stadiul de copii ai Universului, au trait sa le afle. (daca avem timp in viitor vorbim si despre suflete pereche). Acolo un suflet pereche este mai degrabă un Salvator, adică cineva care să preia asupra sa responsabilitatea vieții noastre.
...................................................................................................................
Am gandit subiectul asta in 2 parti, deci iar am creat prilej de critici. Reclamatiile, injuraturile si laudele mi se cuvin deopotriva in totalitate si multumesc anticipat pentru ele. Ramaneti pe-aproape pentru partea a doua in care voi bate campii si mai cu destoinicie decat aici. Incerc doar sa par coerent si logic in ceea ce exprim, in ceea ce spun si in ceea ce va fac sa simtiti. Ati observat ca deseori fac apel la registrii vostrii afectivi de memorie, ca sa va personificati cu o fraza sau alta din text, sa fie oarecum un deja vu. Daca nu reusiti, sau nu ati trait asa ceva, va rog sa interpretati textul ca pe o lectura SF de seara, in care cel mai bun, cel mai frumos si mai viteaz invinge intotdeauna...(CR)