Am invatat sa privesc_Reflecții de autor
Cred ca va era dor de reflecțiile de autor lunare. Astazi avem un subiect cuminte dar cu care v-as putea tine de vorba pret de vreo 15 ibrice de cafea. D-alea mari! Am ramas traditional dragii mei, expresorul nu imi place. Si nici cafeaua lui. O consider artificiala. Si nu imi place artificialul, punerea in scena de prost-gust, surogatul, minciuna. Dar cred ca stiti deja asta! Ce va trebuie in continuare? Pai ochi buni, ochelari daca e cazul ca nu-i o rusine sa ii purtati, unora chiar le sta forte prost fara ei, cafea, apa si putin timp. 10-14 minute. Atata dureaza de obicei..... Citirea si intelegerea articolelor mele. La ce cugetati? Nu vreau sa cred ca va gandeati la punctul culminant-platou tot cu preludiu inclus. Cred ca 14 minute e totusi cam putin pentru asta. Zic si eu... dar poate unii pot fi destul de eficienti si organizati, reusind si intr-atata timp extazul. Hai sa vedem reflexiile ca ne ia valul si cine stie ce prostioare mai debitam. Si... nu-i asa? Suntem oameni seriosi, noua ne plac doar glumele fine, subtile si de calitate!
Am învățat să privesc ochii celuilalt. Sa ii mangai irisul si cristalinul lui. Dincolo de marginile sufletului ochii vorbesc. Ei nu mint niciodata. Vei vedea mereu in ochii lipsiți de căldura inimii urma pasilor lipsiți de dragoste. Asta pentru cine stie ce vede. Stie si intelege. "Orbule, sunt doar o femeie" spunea d-nul A intr-o poezie scrisa zilele trecute. Poate ca doar dragostea e oarba, Omul nu. Gândul de a iubi la nesfârșit fluturi cu aripi de ceară este curajul în moarte al unei primăveri zidite de truda unor mâini robite. Luati-o p-asta! Replica de baiat mare. Frumoasa fraza. Pot scrie si asa? Ma mir de mine. Toata lumea credea pana acum, ca doar cuvintele de la periferia dex-ului, DOOM-ului Doamna Profesor, mereu uit, sunt prietene cu mine. Sa mai zica ceva detractorii mei, pupa-i tata pe ei.
Vorbeam de maini robite. Dupa ochi, am invatat sa privesc mainile. Iar mâinile înfipte în noroi au amintiri cu înfrângeri din viață. Scriam ieri despre memoria suferintei. Ea se regaseste si in glasul mainilor. Trebuie doar nevinovat sa le studiezi, sa ti le apropii si sa le saruti. Mainile, caci despre ele vorbeam. Sa le saruti si pe exterior dar si in causul palmei. Ati primit vreodata vreun sarut in podul palmei? Nu poți obține nimic fără să te murdărești pe mâini, iar lucrurile valoroase se obțin cu trudă. Cei care suferă în iubire, cei care au avut decepții, vor iubi întotdeauna. Vor iubi mult, intens, absolut! Dar o vor face în tăcere. Nu se vor mai manifesta. Niciodata. Vor iubi doar pentru ei, in interiorul lor, fara sa fie vocali si de cele mai multe ori fara ca persoana cealalta sa stie asta. Acea persoana poate doar sa simta. Vor face asta pentru că ei vor ascunde durerea acelei suferințe sau a acelei decepții, afișând mereu zâmbete amare pe chipurile învăluite de ceață. Iar noi ca specie, preferăm să cosmetizăm temeri, la suprafață, căci interiorul ne va rămâne același, cu ambiții osândite de nopți evadate din întunericul iadului. Sau nopti nedormite, sau suspine si lacrimi cand nu ne e nimeni prin preajma. Sunt puțini cei care ne stau alături mânați de sentimente profunde, sincere, umane. La acestia trebuie sa ne uitam ca la Dumnezeu. Si sa ii iubim aproape ca pe El.
Am invatat sa privesc sufletul! Cine poate ști unde începe sau se termină granița dintre copilărie și maturitate? Hotarul dintre sufletul inocent, sacru și sufletul profan?! La unii pot exista reminiscente din copilarie pentru totdeauna. Sunt cei care nu uita sa fie copii. Sunt cei Buni de iubit 1, 2, 3, si 4. Era un joc de cuvinte vis a vis de un film. Sufletul acela trebuie privit, luat in inima si ocrotit. Cel care traieste in adâncimea zilei, acolo de unde durerea și fericirea pornesc împreună la drum pentru inca o zi, si inca una si tot asa stie asta. Balanța eternă a existenței noastre se desavarseste cu șuvițe de suflet, puse una peste alta in fiecare clipa. Suntem o lume formată din oameni imperfecți și totuși, din răutățile noastre, apar sfinții. Sau Oamenii de langa noi pe care ii vedem ca pe niste sfinti. Si ii iubim, pentru ca ei sunt adevărate vlăstare de smerenie si bunatate sincera, mustind necontenit dulceața afecțiunii pentru toate acele vise înlănțuite dorite de amandoi. Au si ei poate imperfectiunile lor, dar palide in comparatie cu calitatile. In viata am invatat un lucru. Țestoasa are carapace, dar nu-i este o povară. Așadar, să nu ne facem singuri greutăți, sa ne punem piedici si sa uram, sa ne incarcam negativ cu lucruri sau trairi, mai bine să considerăm că iadul este în renovare si sa mergem mai departe. Sa vedem frumosul, să nădăjduim la izvoare somnoroase, muguri de primăvară, la toate acele momente, acele sclipiri ce construiesc întregul amintirilor noastre. Sa gratulam si sa iubim gândul că am putea fi îngrijorați unul pentru celălalt sau fericiți unul pentru altul. Se spune ca blândețea ploii spală glodul, spala totul. Pe caldaram raman doar frunzele încremenite în liturghii de ape sfinte. Si asa am invatat sa privesc.... Omul!
Astea au fost reflectiile de luna asta. Lungi si grele. Grele si de scris si de inteles. Mi-a solicita si obosit neuronul la maxim acest text. Merg sa imi relaxez acel neuron cu ceva Raimnstein. Zambesc amar, sa nu faceti ca mine niciodata! Nu va relaxati ascultand manele sau muzica hard-metal. Extremele nu se (mai) atrag in acest caz! Sa moara dusmanii mei daca nu-i asa....mancati-a-si! CopilRau_dixit