Amiază de vară-Demostene Botez

Amiază de vară

Trece soarele prin mine ca prin geam.
Ce mai sunt? Ce mai am?
Ce-am rămas?
Inima îmi bate, mecanic, ca un ceas.

Câte veacuri oare au trecut
de când stau în soare, fără gând?
Oare-s eu acela de la început
ce-a rămas aicea, ezitând?

Sau lumina asta de la soare,
scânteind în ochi, ca pe izvoare,
mă petrece înspre negre locuri,
desfăcând în clipe albe veacuri.

Prin tăcerea cea de foc a după-amiezii,
eu cu ochii-abia deschişi, ca huhurezii,
văd cum timpul stă pe loc de mult
și ca pe un vuiet depărtat l-ascult.

Viaţa dormitează germinând
și o simt în jur, universală,
într-o nesfârşită oboseală
și-n absenţa ultimului gând.

Şi rămân şi eu uitat de toate
și de mine însumi, tot uitat,
rar clipind, cu capul aplecat,
ca oricare altă vietate.