Cand amintirile-Mihai Eminescu

Daca in postul precedent am vorbit de Veronica si Eminul ei drag, am zis ca ar fi bine sa continuam un pic, cu ceva Eminescu in versuri de asta data. Pentru ca sunt un copil rau, dar exagerat de bun si mandru-n toate cele, minunat de-a dreptul, stangul, cateodata si centru' , (cei care nu m-au cunoscut (inca) pot confirma veridicitatea celor enuntate mai sus), vreau sa va scot din rutina zilnica in materie de citit poezii, din starea voastra de confort literala similara cu mers la munte pe Valea Prahovei sau la mare la Mamaia (nu ca nu ar fi excelente zone de vacanta, dar sunt comune) si sa va ofer lucruri, versuri, poeme pe care nu le gasiti "pe toate gardurile". Astazi va propun o poezie mai putin vazuta pe canalele media (pro sau antivaccinare) si sper sa fiti incantati ca o citim impreuna! (dupa numarul de recenzii din cartea de oaspeti, incantarea voastra e maxima, - mereu cand intrati pe aici - adica zero, reformulez, ZERO, a, stai ca voi sunteti cu dat numere, 0 adica- 0 dau eu, voi puteti sa dati cate vreti). Hai ca nu v-am tras de urechi prea tare, stati tranquila ca eu am rabdare cu voi pana invatati sa scrieti, ca sa aveti curaj s-o faceti aici (sa scrieti corect romaneste, voiam sa zic. Accept si alte limbi, daca romana vi se pare dureros de greu de gramaticalizat). Il avem deci pe Eminescu, suntem mandri de romanismul nostru si al neamului si ne intrebam, ca si in cazul lui Labis de exemplu sau a altora, cum ar fi fost si ce ar fi creat daca ar fi trait pana la 80-85 de ani. Intrebarea asta ma urmareste din clasele gimnaziale. Ei probabil au trait intens, si-au irosit toate energiile mult prea repede, au fost ca o explozie brizanta (nu cautati in dictionare termenul, poate va explic eu intr-un post pe aici pe blog zilele astea) si au plecat sa scrie in alta parte, la alti ingeri. Azi ne bucuram impreuna si meditam cu poezia "Cand Amintirile...". (Mediteaza doar cine poate, cine stie si cine are motivatia sa o faca)

Cand amintirile...

Când aminirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung și cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșării mele.

Și peste arbori răsfirați
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrățișați
Șoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi își jurau
Credință pe toți vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă,
Când valuri de izvor
N-au încetat să plângă,

Cum luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-și
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci și galeși?