Carcera
Asa cum v-am amenintat mai devreme si azi scriu. "Din pacate" veti spune. Subscriu DAR, scriu!!!. Scriu despre Carcera, a fost despre ea sau nu, voi decideti la final. Pe urma luam o mica pauza, atat doar cat sa nu se raceasca sarmaua-n farfurie, fara multa tuicarie, soricarie, alcoolemie. CopilRau, apuca-te de scrie, fara teorie, e pe datorie, aceeasi marie, cu alta palarie, zglobie ca o bijuterie in bucatarie, jucarie timpurie, alburie, fara lenjerie, boierie, maiestie fara multa vorbarie, barbatie, intrii-n vrie CopilRau. Si cand te gandesti ca pornisem de la farfurie... A, ba nu, de la pauza de scris. Apoi, mai vedem noi. NOI, voi, ei cu ele. CR_
Carcera nu are ziduri vizibile. Nu incepe cu o usa trantita, asa cum ati fi tentati sa credeti, ci cu o pauza. Incepe in clipa in care nu mai e nimeni care sa te asculte fara sa te masoare. Din cap pana-n... talpi adica. Daca aveti alte ganduri de evaluari uman-topografice, de determinari si delimitari "parcelare", da-ti cu ele-n mine. Carcera incepe cu acel moment in care spui ceva si simti ca nu ajunge nicaieri. Se loveste de ziduri si vai..., nici macar ecoul nu vrea sa va mangaie-n... cilii urechii. Carcera se naste, cum am zis si mai devreme, cand nu mai e nimeni care sa te asculte fara sa te cantareasca, fara sa te compare cu o versiune mai usor de digerat, cu o versiune NEXT generation, asa incat ajungi sa te intrebi de ce dracu' lumea mereu cauta si iubeste "noul". Carcera se cracaneaza-n fata ta cand privirile nu te mai intampina, ci te scaneaza. Rontgen, X adica, XXX, la raze ma refer, desigur. Nimeni nu te raneste frontal, direct in plex, dar lipsa, absesta, deh, devine o forma lenta de violenta. Ramai cu un caiet deschis, cu propozitii care tremura inainte de a fi scrise, cu aerul care exista, dar nu mai umple nimic. Randuri scrise cu creion, d-ala HB ieftin, pe maculator nu cu mult mai scump nici el.
Singuratatea nu face zgomot. Nu sparge, nu striga, nu acuza. Ea se aseaza calm, ca o regula nescrisa pe care nimeni nu o recunoaste. Si nu te doare-n timpan de ea. E tacuta! Uneori vine chiar din "mana" celor care stau langa tine. Vorbiti, dar nu va mai atingeti. Dormiti aproape, dar visati separat. Prieteniile se subtiaza fara explicatii, iar tu ramai suspendat intre ce-ai fost si ce nu mai esti la fel. Ramai si te balangani in fata fiecarui vanticel "nou". Nu esti respins, doar ocolit. Sau sarit. Pe unii ii sari decat sa-i ocolesti, atat de complicati pot fi. Nu esti urat, doar greu de dus. Si atunci incepi sa te retragi in tine, ca intr-o celula fara usa, dar cu ecou. In carcera aia unde nici ecoul nu este ceea ce ai putea tu pretinde ca e.
Exista si singuratatea in doi, cea mai tacuta dintre toate. Atunci totul e mort in jur, de la ecou pana la 'njur. Beep, deh. Cand cineva e acolo, dar nu mai e cu tine. E acolo, doar materialiceste vorbind. Cand imparti spatiul, nu si sensul. Cand prezenta celuilalt iti confirma absenta ta. Sau a sa. Atunci carcera nu mai e in afara, ci chiar in relatie. Este in toata splendoarea ei, in lucrurile nespuse, in atingerile amanate, in intrebarile care nu mai sunt puse de teama sa nu deranjeze. Eate si in lipsa razelor alea de care v-am povestit mai devreme. Alea X....x
Lumea de afara devine astfel o carcera mai mare decat orice izolare interioara. O lume in care porti masti ca sa fii acceptabil (sau acceptat), iubesti cu frana trasa, trasa de mana, sau frana de mana, free to choose, taci ca sa nu devii prea mult. Ce e mult strica, ti-a zis-o si mama ta in aia 7 ani de-acasa. Si tu nu uiti. E o lume in care trebuie sa te explici constant: cine esti, de ce esti asa, de ce simti diferit. Si te uzezi. Fizic si moral. Si iti imbatraneste elanul. Si foca, asisderea. Imbatranesti si tu. La cuget si simtire. Oboseala nu vine din durere pura, ci din aceasta traducere continua a propriei fiinte, din efortul de a te face inteligibil. Adica inteles, citet, lizibil, citibil, vizibil..., penibil. Iar rime... nu ma parasesc astea azi, m-ati starnit in preambul.
Si totusi, uneori, exista o camera mica. Rara. Fragila. Un spatiu care nu impresioneaza, dar respira. Un loc in care poti vorbi normal. Fara sa soptesti. Fara sa te aperi. Fara sa demonstrezi nimic. Acolo, tacerea nu e gol, ci acord. Nu e distanta, ci siguranta. Usa se inchide fara zgomot, nu ca sa te separe de lume, ci ca sa te lase sa te bucuri fara teama. De tot ce poate fi acolo. De dragoste, de iubire, de suflet.
Poate ca dragostea nu e salvare imediata. Nu e un 112 sentimental. Poate ca nu te scoate din toate carcerile in care ti-ai bagat... (si) picioarele. Dar e recunoastere. E momentul in care cineva te vede si nu te micsoreaza (la trup si suflet). Dimpotriva! Te mareste (tot acolo
Intre carcera si libertate nu e o distanta mare. Uneori e doar un om.
Un om care ramane.
Cam asta a fost textul de azi, cam astea au fost textele dar de Craciun. Bune sau proaste astea sunt. In rest sa stiti ca am incercat sa termin super-optimist si cald articolul de fata, facand eforturi substantiale ca sa se termine frumos, intocmai ca filmele de pe Diva. Alea de Craciun. Acum, ca tot suntem in preajma Sarbatorilor de iarna va doresc sa aveti zile senine, cadouri sub brad, daruri in suflet sau in vis. Apropo de vis. Sa nu va puna necuratul sa indrazniti sa visati mono, daruiti, dar mai ales impartasiti visul cu cineva. Cu cineva drag intr-o stereo-visare permanenta. CR_dixit