Casa de lemn-Adrian Păunescu
Casa de lemn
Să fiu cu tine într-un sat de munte,
să ningă mult ca pentru-a ne-ngropa,
să mă-ncălzesc lângă mirarea ta
că lumea-i un izvor de amănunte.
De lemne - casa, și de lemn - pădurea
și lemne să zvârlim și noi pe foc,
să-mi fii neșansă și să-ți fiu noroc,
și eu să plec afară cu securea.
Să plec afară spre-a aduce lemne
și să m-aștepți stingându-te amar
ca vechiul nostru magic felinar,
să te gândești că am ceva, pesemne.
„S-a întâmplat ceva dacă-ntârzie!”
Eu, lemnele pădurii să le știu,
și prin nămeți cu pete de vecie
să mă întorc, la focul tău, sicriu.
Sicriu de lemne fragede prin vifor
și tu să simți că m-ai pierdut de tot,
că focuri fi-vor, și alți oameni fi-vor,
dar doi ca noi pe lume nu se pot.
Și-ncet, încet, prin iarna tutelară
în care focul o să-nghețe stins,
deodată cu copacii de afară
pe care nu va mai sfârși de nins
să simți și tu cum eu, sicriul care
venisem să te văd într-un târziu
în casa rece-a lemnelor bizare
suntem alături într-un alt sicriu.
Esența e un snop de amănunte,
afară norii au un pal drăcesc,
se construiește casa de la munte
în care-am să te duc să te iubesc.