Casa goală-Adrian Păunescu

 
Casa goală

Nu mă gândeam să-ți spun că este ploaie,
Dar mi-a venit așa, în casa goală,
În coșul pieptului o-năbuşală,
Și am simțit că șira mi se-ndoaie.

Ce nu voiam să-ți spun, iată, îți spune
Această gură, plină de tăgadă,
Vor ochii mei alături să te vadă
De-a pururea, credință-slăbiciune.

Atunci când plouă, ploaia mă ajută
Să mă închid în mine, ca o poartă,
Sub cerul pământiu de mare moartă,
Să te privesc, iubita mea tăcută.

Și mi se pare-atunci că ploaia plânge
Pe când pe lume trec lumini de sânge.