Castanii-Demostene Botez
18.07.2022 11:25
"Nu am învățat poezia de la Mallarme sau de la Baudlaire, ea a izvorât din mijlocul țăranilor, din filozofia vieții moldovenești, de la Molocea, de la Tizu, de la Grădinaru din satul Hulub, pe care zadarnic îi veți căuta prin enciclopediile literare", afirma Demostene Botez, scriitor și publicist român, academician și avocat (licențiat în drept al Facultății din Iași).
Demostene Botez a scris poezii, multă literatură pentru copii, nuvele, publicistică la mai multe ziare și reviste ale vremii. Activitatea lui literară mai cuprinde şi două volume de memorii (ultimul apare postum), impresii de călătorie, traduceri din Moliere, Flaubert, Aristofan, Gorki, Radiguet etc. În perioada interbelică, acesta a avut o activitate prolifică, numele său fiind întâlnit în mai toate publicațiile vremii.
Pentru activitatea literară apreciată de contemporani, din 1963 devine Membru corespondent al Academiei Române, iar în anii 1964-1965 este ales Președinte al Uniunii Scriitorilor din România.
Demostene Botez a decedat pe 17 martie 1973, la Iaşi.
Castanii
Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristețea,
Când părăsită stă de vorbă cu sine, însăși tinerețea,
Și mișcătoarea lor cupolă, deasupră-și clatină verdeața,
Părea că-n jurul meu, prin ramuri, în mii de palme bate viața;
Iar câteodată, crengi uscate păreau cădelnițând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare și azi tristețea mea mi-o port.
În după-amiezi de primăvară sub umbra lor răcoritoare,
Pândeam speranța cum se joacă în jucăuși bănuți de soare,
Și mă-ncercam a lor comoară s-o prind în suflet și s-o strâng,
Să port în mine-un strop de soare când va fi iarăși ca să plâng.
Pe sub tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători,
În urma ta, pe-aceeași stradă, am rătăcit de-atâtea ori;
Din urmă am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,
Un clopot mișcător de linii, de armonie și parfum.
Ca să mai văd, încă o dată, seninul clarei tale frunți,
Am rătăcit atâta vreme pe urma pașilor mărunți,
Și-n noaptea asta șoptitoare de primăvară și de lună,
Când întunericul din juru-mi în suflet parcă mi se-adună,
Eu umblu părăsit și singur sub măști de aștri ce scânteie,
Pe unde ai trecut tu astăzi, pe unde-i calea mea lactee.