Cioburi de suflet

În decursul vieții, pierdem bucățele din sufletul nostru. Le risipim pe care-ncotro. Cu larghete, cu mana-sparta aproape. Pe unele le vindem pe nimic ori le dăm la schimb pe iluzii. Sau le punem miza la jocuri de noroc. Poate ne iese lozul cel mare. E ca și cum le-am scăpa pe jos și se ciobesc de frică, se contorsionează de spaime. Pe altele ni le fură alții. Dar toate ajung înapoi tot la noi, se întorc și rămân ascunse în străfundul nostru. Raman, dar sparte, ciobite sau colturoase. Ca să le recuperăm, trebuie să coborâm acolo și să le culegem cu grijă cum putem. Dacă înțelegem ce s-a întâmplat cu ele, avem șansa să le aducem înapoi în noi. Si sa le montam din nou intr-un ansamblu. In ansamblu sufletului. Cu adevărat insa, le vom aduce înapoi, abia după ce vom schimba si învoielile cu destinul, consecință a pierderii fragmentelor de suflet. Si cand ne vom asuma si recunoaste faptele si greselile trecutului. Si cand persoana din oglinda ne va putea privi in ochi.

Vin momente in viață cand corabia in care strabati anii vieții, naufragiază. Se rupe in bucati, lasandu-te singur cu o multime de lucruri care te pot trage in jos. Te uiți in jur si esti complet debusolat, te uiți în toate direcțiile si n-ai nici cel mai mic indiciu care poate fi ieșirea. Si din acel moment incep adevăratele lupte. Incepi sa lupti cu gândurile, cu fricile, cu trecutul, cu prezentul...sa lupti cu tine și cu demonii tăi. Si incepi sa obosesti de-atata zbucium. Si de atatea lupte, de atatea rani si de atata suferinta. Si iti vine sa ii spui lumii intregi "Hai sa ne odihnim...ni-s sufletele grele de atâta nesomn!". Si nu iti raspunde nimeni. Si iar te simti singur, parasit si trist. Intr-un tarziu, sufletul cel greu de nesomn, printre cearcane, murmura: "atunci cand obosesti cautand la altii, intoarce-te la tine. Nu mai avea grija doar de corpul tau si de sufletele altora!".  Nu iti e somn suflete? Acum ai chef de vorba? Iti stralucesc cioburile? Chiar nu iti e somn? "Nu..., imi e dor...". S-a spart durerea in fiinta mea. Adun cioburi de suflet si incerc sa refac o realitate tridimensionala ca sa mai pot exista. Nu inteleg de ce ma incapatanez sa exist, sa suflețesc. Caci ma doare trupul meu, respiratia mea doare si ea. Ma doare si sufletul, durere e si mintea mea. Si nu-i vindecare.... In jur nimic nu poate alina faptura in care pana si lumina doare. Si esti pierdut, esti in naufragiu sufletesc, esti frunza-n vant la voia sortii. Si nu mai ai nicio speranta!

Si atunci apare cineva, cineva care cu migala si maini neinmanusate se apleaca spre tine. Coboara si se aseaza langa suferinta ta. Ia in degete, fara frica de ce va gasi, bucatelele de suflet, cioburile taioase si neregulate. Sigur ca unele il vor rani, il vor taia, ii vor intra in carne, il va face sa sangereze. Nu iti va spune niciodata insa si va continua truda. Cu aceeasi perseverenta. Si va incepe reconstructia ca la un puzzle. Un puzzle nesfarsit, starbit si el de vreme si vremurile trecute peste. Si sufletul incet, incet renaste, zambeste si multumeste. Asa cum stie el s-o faca dintr-o convalescenta indelungata. Si incepe sa dea vise sperantelor, sa infloreasca in roua diminetii floarea iertarii in culori de curcubeu, caci stelele lui s-au rugat pentru fericire. Si fericirea a venit! In fiecare dimineata va incepe sa aprinda cu soare sperante, vise cazute in iarba, strivite de roua si dorinte. Incet, incet, mai apoi sufletul prinde viata si se insanatoseste. Toata munca de reimbinare a cioburilor nu a fost in zadar. Sufletul traieste iar si isi scutura aripile din care sa cada toate dezamagirile si lacrimile provocate peste timp de oamenii care l-au impovarat uneori, desi "ei", acei oameni au plecat demult lasand doar amintiri. Amintiri si lectii de viata!!!