Comentariu-Nichita
Aveam o datorie veche la voi. O incercare de comentariu la Nichita, va mai amintiti? Tot scriu la asta, tot nu imi place, tot o las deoparte, o reiau iar, dar cum anul se termina mintenas, zic sa nu raman dator. Si asa am Jurnal-ul ala de calatorie restant, cu care va tot amenint din septembrie incoace (off..au trecut deja 3 luni...) o incercare noua pentru mine, mai am o multime de subiecte incepute si neterminate din cauza de lipsa de timp (cititi ... de lene), insa voi ajunge eu "la zi" cu toate, incet, incet, pas cu pas cum zic nemtii, adica Schritt für Schritt. Sa lasam insa germanii cu treaba lor si noi sa ne intoarcem la indeletnicirea noastra, fiecare trebuie sa faca ce stie mai bine. Azi comentam un pic Nichita Stanescu. CopilRau, cu drag pentru voi. Toti!!!
Nichita Stanescu este un cantaret al iubirii, al "varstei de aur a dragostei", dar si al timpului si al mortii. Pentru el, lumea este doar o prelungire a sentimentului si a gandului, iar cuvantul se naste miraculos sau dramatic alaturi de lucruri. De o neobisnuita fervoare a imaginatiei (pasiune, ardoare, adica), este unul dintre poetii romani cu o aura de mister, geniu si boema, asa cum numai Mihai Eminescu a mai cunoscut. Adulat de unii, contestat de altii (fara motive, zic eu, dar dreptul la libera exprimare il are fiecare din noi), considerat unul dintre cei mai mari poeti ai nostri sau, din contra, un poet de valoare medie (fiecare dupa gradul sau de intelegere l-a evaluat, nu ne suparam nici pe unii nici pe altii), Nichita Stanescu a marcat, atat prin valoarea poeziei sale, cat si prin charisma, personalitate si felul sau de a fi (incercand sa-si aseze propria viata sub semnul poeziei), literatura romana din ultimele decenii ale secolului XX. Ne bucuram ca o parte din viata am fost contemporani cu el, poate am si calcat vreodata prin Piata Amzei sau pe cine stie unde pe urmele pasilor sai. Haideti ca m-am molipsit si eu cu metafora, scriindu-va!
Întotdeauna m-am întrebat cum se ajunge la genialitate. Nu caut raspuns pentru propria-mi ajungere acolo, copil rau genial suna prea lumesc, eu fiind mai mult decat atat. Există oameni de talent și oameni de geniu. Modestia ma impiedica sa comentez ceva la fraza precedenta! Omul de talent este cel care participă la actul artistic numai în măsura în care este inspirat și nu face din asta un mod de viață. Detaliez, spunand ca, dupa ce cade cortina si luminile rampei se sting, el se intoarce la normal, la familie, la lumea lui. În schimb geniul, trăiește fiecare moment al vieții contopit cu propria creație, și oricât ar încerca să se explice nu va reușii niciodată, pentru că el și creația sa sunt unul și același lucru. Vreodata, in viitor, o sa va explic cum am inteles eu conditia geniului in societate citind Schopenhauer (cate subicte avem de povestit). Nichita nu a fost om, el a fost poezie, la fel cum artistul desăvârșit, artistul genial, din momentul în care și-a dedicat întreaga existență creației, nu mai este om ci un demiurg al creației. Incepe sa ma doara metafora iubite cititor, o las mai moale, mai rabda si tu 2-3 idei si gata, va las in lunea voastra. (de la ziua de luni, nu e greseala, nu am vrut sa spun "va las in lumea voastra", ca nu va las, sa nu va simtit de capul vostru pe aici)
Iubirea este patria sentimentelor visarii si a adolescentei tarzii in care se zbat neincetat indoielile... (indoieli in iubire? cine a mai auzit de asa ceva? nu sunt....Nu sunt....putine, voiam sa zic! Stati sa vedeti/cititi ce urmeaza, ceva strong a emanat neuronul mai departe). In iubire nu ai nimic... esti doar tu si celalalt, sunteti un intreg. Avem sansa sa dam forta aripilor noastre sa realizeze gestul pentru care au fost create: sa aiba vazduhul. (Initial am scris "sa atinga" vazduhul dar m-am razgandit, cine urca prea sus, risca mult, dintr-o greseala, sa cada de la o inaltime foarte mare si sa sfarame intregul). Majoritatea poeziilor sale (sau, ma rog, sa zicem cele care imi plac mie), au ca tema dominanta iubirea. Iubirea si conceptia asupra poeziei, sau mai bine zis asupra limbajului, sunt doua dintre temele sale. Cuvantul scris adica, acela cu care va bat eu la ochi aici pe site. Nu la valoarea lui Nichita, dar pastrand proportiile, mult peste valoarea cuvantului scris al multora dintre semenii nostri (unde ati mai vazut voi un asa mausoleu de modestie afisata?). Revin... De multe ori cele doua teme amintite mai la deal, coexista in acelasi text, se confunda la o prima lectura, iubita si poezia devin obiectul unic al adoratiei si erezia momentului privilegiat (in sensul de doctrina aici). Obiect unic al adoratiei, mi-a placut sa mai scriu inca o data sintagma asta. Fara sa zicem DECI (urasc cuvantul asta la stabilirea unei incheieri), concluzionam ca la Nichita Stanescu, in poemele sale, Iubirea este un sentiment originar, al nasterii cuvantului. Momentul iubirii (si al poeziei) este un moment initial, o clipa a inceputului, de manifestare a starii jubilatorii. Fac ce fac si tot la Iubire ajung, insa cum am putea sa delimitam creatia lui Nichita de iubire? Totul e iubire, e cuvant, e vers, e poezie!
Cam asa "m-a dus capul" sa scriu azi. Trebuie sa aveti intelegerea necesara, textul asta vine dupa pauza de Craciun, deci dupa zile magice, cu multe influente si tentatii gastronomice si bahice (est modus in rebus, nu va nelinistiti). Initial facusem un text greu, mult prea tehnic si incalcit insa azi am preferat sa il mai indulcesc un pic, ca e luni, e sarbatoare (La Multi Ani cititorilor Stefan si derivate, dar nu numai lor ci tuturor) si creierul trebuia sa se incalzeasca cu ceva usor. De maine, daca sunt sanatos (la cap in primul rand, desigur) voi incerca sa abordez teme mai serioase, mai cuminti, teme mai "de blog". Pana atunci insa, sa ne bucuram de ce avem. Si sa incepem cu Iubirea intocmai ca... Nichita Stanescu!