Cu totii...
Mi s-a facut dor... De scris, sa zicem. Incerc azi o alegorie, un text "bun de pus in rama". E pentru cine simte, pentru simtitorii innascuti in ale iubirii. Aproape am fost rugat sa vin si cu un text cuminte, cald, reconciliant. Si nu pentru ca ar fi crezul meu literar neaparat, ci pentru ca sa arat ca pot. CA inca mai pot. Sa scriu. Sa SI scriu.... CR_
Cu toții am rănit pe cineva enorm, vreodata in viata. Am ranit in vreun fel sau altul, am julit vreun genunchi de suflet sau si mai grav am fracturat o speranta, o dorinta sau un vis. A fost fie din intenție sau din accident, dar a fost. Si suntem vinovati pentru asta. Cu toții am iubit pe cineva enorm, fie din intenție sau din întâmplare. Unii chiar si din interes dar lasam firmele specializate in salubrizare sa se ocupe de ei. De gunoaie ca ei. Iubirea asta de care vorbeam si pe care ne-am insusit-o cu totii, este o trăsătură umană intrinsecă dar si o responsabilitate profundă. Fata de tine, dar mai ales fata de celalalt. Invata ca trebuie sa ai si obligatii, nu numai drepturi in acea iubire. Cu totii..., trebuie sa avem. Altfel unul devine un organ iar altul o lama de bisturiu stans imbratisati, apropiati pana in moarte. Si cum in toate cazurile, "cel mai destept cedeaza primul", sufletul sufera taieturi sau in cel mai fericit caz doar se juleste. La genunchi, la coate, la glezne. Apoi tot el, sufletul, iarta. Invățând să ne iertăm pe noi și pe ceilalți pentru că nu am ales înțelept este ceea ce ne face cei mai umani. Facem si greșeli oribile in viata. Aşa insa învăţăm. Respirăm iubire. Aşa insa învăţăm iar. Și este inevitabil, mereu se intampla, cu totii am trait macar o data-n viata asta!
Am inceput sa cred într-un fel de magie cotidiană. Este acea conexiune inexplicabilă pe care o experimentăm cu totii, uneori cu locuri, oameni, opere de artă, piese muzicale sau adevarate playlist-uri și altele asemănătoare. Unii numesc asta empatia lucrurilor cu noi. Dar fiintele, oamenii..., ei pot fi numiti..."lucruri"? Cateodata este straniu sa tot constati momentele de sincronicitate. Sau sincronizare aproape intrantanee cu persoana iubita, cu vocea ei șoptită, cu prezența ascunsă, când credem că suntem singuri. "Te simt" nu mai este o expresie in vant in acest caz. Hai sa iți spun ceva cu adevărat subversiv! Dragostea este tot ce se spune că este. Este totul si un pic mai mult de atat. De aceea oamenii sunt atât de cinici în legătură cu asta. Sau poate "cinic" nu e cel mai bun cuvant dar...va invit sa gasiti voi altul care sa exprime ce am vrut sa zic. Chiar merită să lupți pentru ea, să fii curajos, să riști. Da, sa risti... Si problema e ca daca nu risti nimic... risti sa pierzi si mai mult. Pentru ca timpul trece si vine vremea cand vor aparea si parerile de rau. Pentru toate cele facute prost sau nefacute deloc. Noi, oamenii, de-a lungul vietii avem anotimpuri când înflorim și anotimpuri când frunzele cad din noi, dezvăluindu-ne oasele goale. În timp, cresc din nou. Pana la un moment cand frunzele, refuza sa mai creasca. Si atunci ramanem tristi, dezgoliti, infrigurati si nefericiti. Iar zilele ni se par "frunze-n vant". Si noptile si mai frunze... Frunze cazute, moarte, din vreun suflet atins de stihiile vremii. Sau al vremurilor.