Dă, Doamne, o ploaie albastra-Nichita Stanescu
02.10.2021 09:20
Facem ce facem si tot la Nichita ajungem. Atat de mare este. Imens, colosal, niciodata de egalat. Este un motiv sa ne mandrim ca suntem romani, ca putem calca pe urmele pasilor sai, ca am respirat la un moment dat, poate, acelasi aer, in acelasi oras.
Dă, Doamne, o ploaie albastra
I
Ca să se spele, ca să se usuce într-un simun
de suflete, părăsind trupuri de copii striviți
sub roata de beton a clipei de acum,
sculptată de fenicieni și de hitiți,
las sufletul istoric și prădat
în piramida unei limbi de mult latine,
întinsă să stea ca într-un pat
de aripi jupuite de pe îngeri, bine,
și strig în sus, și strig în jos,
la dreapta și la stânga și-nainte
și înapoi, profund nesomnoros,
limba cu luna nouă, dinte:
Să fim spălați de un lichid, să fim spălați
cum speli cu cârpa udă o fereastră
de tine, Doamne, vitregii tăi frați,
cu o torențială ploaie-albastră.
II
Plouă, șiroiește cu îngeri, cu stafii,
pe acoperișurile de tablă, pe mansarde.
Râuri verticale, sunet gri.
Acum se stinge tot ce arde.
Plouă, călătorim în sus pe crocodili
de taină dintr-un Nil smucit, în sus,
dus într-un Nord de nori aproape imobili,
ferind de noi un cer din Sud, hindus.
Plouă, se lipesc aripi de apă de geamuri.
Frigul își întinde spre noi o limbă ascuțită și dublă.
Duce-m-aș călare pe un cal fără hamuri
în câmpia neagră, lugubră.
Duce-m-aș cu părul ud de îngeri, de stafii,
izbit în tâmplă de icarii scânteind
ai apelor, căzând de sus atât de vii
din suspendatul, fixul, labirint.