Despre pariniti

"Cine are parinti, pe pamant nu in gand / Mai aude si-n somn ochii lumii plangand" sunt versuri din Repetabila povara a lui Adrian Paunescu. Ca o datorie de onoare astazi vom vorbi despre parinti. Despre cei care ne mai sunt pe lumea asta nu putem decat sa vorbim cu lacrimi de fericire-n cuvinte. Gasiti-va timp zilnic sa comunicati in vreun fel, sa le ascultati grijile, nevoile si suferintele " nu-i aşa că te-apucă o milă de tot, / Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot? / Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa / Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga..." . Ca in orice forma de interactiune umana, comunicarea este extrem de importanta si in cazul asta. Cineva spunea odata, referindu-se la iubirea aproapelui (m-am super-documentat pentru foiletonul cu iubirea ca arta) ca ar trebui sa traim fiecare clipa cu acel aproape ca si cum ar fi ultima, si sa canalizam toata energia noastra asupra lui. Nu am putea sa aplicam asta si la parintii in viata? Eu cred ca da. Vine o vreme, inevitabil pentru toata lumea cand unul dintre parinti poate sa plece la stele. Si atunci printre amintiri, printre oftaturi si tristeti vin intrebari daca nu se putea face mai mult pret de-o viata pentru cel plecat. Cand se pierd insa ambii parinti, cand ii pierzi,  pe langa pierderea fizica, pe langa lipsa lor, perdantul fiu ramas in viata pierde ceva si mai important. Pierde o calitate importanta a vietii, pierde calitatea de a fi copil, pierde calitatea de a mai fi copilul cuiva. Si e trist si e rau si e greu. Si ramane sapat in amintiri imaginea lor. Si ramane cinstirea si ramane pomenirea si ramane regretul ca s-a omis poate ceva ce era de facut cand inca traiau. V-am intristat iar. Nu e in firea mea sa fac lucrurile astea, dar in memoriam pentru parintele cuiva trecut recent in nefiinta, cunoscut prin frecventa armonica, se accepta cred. In completare si in incheiere vin cu o poezie care reflecta cel mai bine starea, amintirea si dorul pe care am incercat eu sa le aduc in aceasta postare. Este o poezie a lui Sorin Poclitaru (nu ati mai intrat deloc pe articolul ala de week-end unde v-am promis ca voi posta in continuare poezii de-ale lui, cum nu prea mai intrati nici pe "Arta de a iubi" -- daca nu modific data si ora postarii unii dintre cititorii mei cei mai neinstruiti informatic, cred ca nu s-a modificat nici continutul articolului -bravo!!!) o poezie care se numeste "Parintii imbatranind" si care este doboratoare in opinia mea.

Parintii imbatranind devin copii
Iar noi copiii devenim parinti
Ne suparam ca nu raman cuminti …
Frumosi, puternici, tineri, buni si vii

Ca au si ei dureri si ca se strang
Ca–s amarati si nimeni nu-i mai vrea
Ca imbatranind privirea lor e grea
Si oasele ii dor si ca mai plang

Parintii nostri deseori uitati
Si pentru care timp nu mai avem
Isi iau cuminti pastila si se tem
Ca pana si de boala-s vinovati

Sunt mai usori acum, s-au micsorat
Pe trupul slab stau hainele de miri
Si – obrajii lor au riduri si-amintiri
Si nimeni nu-i intreaba ce-au mancat

Putini ce mai veghem la capul lor
Ca sa-i iubim, suntem prea ocupati
Parca ni-i jena c-avem mame, tati
Ne e rusine noua ca li-i dor

Se sting ca lumanarile, tacuti
Si prea tarziu mai vrem a-I mangaia
Parintii nostri mor spre a-nvia
Si ne-amintim de ei cand sunt pierduti.

In memoriam.....

Si pentru ca v-am "invatat rau" mai vin cu o poezie la cateva zile distanta de postarea initiala. Hai sa vedem cine-o mai citi-o si p-asta!!!