doar Tudor Arghezi
31.01.2022 01:30
De ce am scris astazi despre subiectul asta? Simplu! - Pentru ca asa am vrut eu!
Tudor Arghezi a fost unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice, recunoscut pentru contribuţia sa în dezvoltarea liricii româneşti. A scris teatru, romane, dar și unele dintre cele mai frumoase poezii din literatura noastră. A fost persecutat, arestat, blamat, dar și adulat ca poet naţional și ales membru al Academiei Române.
La 14 iulie 1967, Tudor Arghezi ne-a părăsit pentru totdeauna după o carieră impresionantă prin vastitate şi valoare artistică, îmbogăţind patrimoniul culturii naţionale şi universale.
Capacitatea de dăruire, disponibilitatea de a iubi sunt prezente de-a lungul întregii sale opere. Arghezi considera că ,,în iubire totul se schimbă, toate devin însemnate; dintr-un nimic se naște un colos.”, precum şi că ,,iubirea este focul care nu este stins niciodată.”.
Într-o cuceritoare poezie a poetului, dragostea pentru fiinţa iubită îi conferă o stare de liniște, de pacificare interioară și de fericire supremă. Iubirea este întruchipată metaforic, ca o insulă, ca o oază de fericire, pe țărmul căreia marea „îți aduce daruri dintr-altă țară,/ Zale rupte, firimituri de coifuri și de scuturi,/ O poală de odăjdii argintii și fluturi”, de oglindiri ale frumuseții dintr-o „altă țară”, în care splendoarea este o permanenţă.
Privind retrospectiv, bărbatul înţelege neîmplinirea şi nefericirea trecută. Cel care nu avea braţe pentru iubită era ciung, cel care iubeşte acum, simte că are trup: ,,Mi-am simțit coapsele, gleznele, spinarea, tari ca un luptător.” Bărbatul încearcă să reziste asediului iubirii, dar sufletul are reminiscenţe ale trăirilor trecute, pe care le retrăieşte. Dar, acceptă iubirea, iar armistiţiul cu iubirea este echivalent cu renaşterea.
Vă îndemn să lecturați o poezie a împlinirii prin dragoste, de o frumusețe divină, în care bărbatul își recapătă dorința de viu, de trăire intensă, de dăruire supremă... prin iubire! Vă invit să citiţi această frumoasă poezie, să vă fericiți inimile și să cunoașteți marea iubire!
Înviere
De când mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine.
Nu știam că mă voi vindeca de mine, cu tine.
Vorbele, gândurile, împletirile crezusem că-mi ajung.
Nu știam. Mi-au zvâcnit umerii, mi-au crescut brațele: fusesem ciung.
Mi-am simțit coapsele, gleznele, spinarea, tari ca un luptător.
M-am vindecat și m-am născut, sărutându-ți talpa unui picior.
Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit
Între uragane, miazănoapte și răsărit.
Mâna-ți atârnă-n nisip și pietriș,
Linsă de valul curmeziș
Care vine-mblânzit să-ți pupe unghiile, inelele și-o brățară,
Și îți aduce daruri dintr-altă țară,
Zale rupte, firimituri de coifuri și de scuturi,
O poală de odăjdii argintii și fluturi.
Pentru leacurile din măceșii sânului tău
Am înfruntat mânia lui Dumnezeu.
Vezi? Corabia din zare plutește lin, plecată pe sfert,
Plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert.
Merge marea, merge cerul împovărat de stele.
Numai corabia și noi ne-am oprit între ele..