E iarnă iar, iubito-Sorin Poclitaru

E iarnă iar, iubito

E iarnă iar, iubito, și ninge-ntâia dată,
Cu fulgi rotunzi ce-aleargă prin noi, desperecheați,
În mari vârtejuri albe ce sângele ne-mbată,
Purtându-l înspre inimi cu pași însângerați.

Să ne jucăm de-a frigul, de-a florile de gheață:
Îți pun în păr cristale și te transform în stea,
Iar tu, ca o lumină ce s-a trezit la viață,
Îmi pui în palme cerul și mă-nvelești în nea.

Eu nici nu pot să murmur nimic, mi-e mută gura;
Te văd cum ningi în mine încet, tot mai încet…
Și înot printre troiene, trecând de geamandură,
Din sânii tăi ce mâna mi-o-mpung, ca un stilet.

Tu, fulgii-i prinzi în palmă și-i pui în buzunare,
Și-n sân îi pui, și-n lacrimi, și-n zâmbetul sfios…
Și suntem deodată parcă-amândoi ninsoare,
Între pământ și ceruri plutind, mergând pe jos.

E iarnă și, privește, noi ne-am făcut zăpadă!
Stăm unul lângă altul - doi fulgi ce se lipesc,
Iar mâinile ni-s sloiuri și ochii ni se-nnoadă
Și, peste-ntreaga iarnă, eu ning și te iubesc.