Eminescu
15.01.2022 10:05
"Ieşit din consonanța unor condiții de destin istoric național şi de determinări individuale, Eminescu a dat lumii o operă de sinteze uimitoare, în care se interferează, filtrate prin sita geniului său național şi topite în limba română căreia i-a dat accente de limbă sacră, răsăritul şi apusul, nordul şi sudul...
Reconstituind mitologii în spiritul tradițiilor populare, folosind structurile literaturii folclorice de la doină la basm, poetul a dat şi limbii române unitatea ei deplină într-o genială sinteză de lexic, morfologie şi sintaxă, îmbogățind-o, mlădiind-o, dîndu-i armonii sonore pînă la epuizarea parcă a resurselor ei. Ceea ce a încercat într-un fel unic artistul a fost să exprime total prin geniul său, geniul poporului român, printr-o lucrare neprecupețită, de proporții uriaşe, care trebuia, în gîndul său, să-l facă o modestă verigă între înaintaşi şi prezent. Ceea ce a izbutit a depăşit şi intenția sa, şi înțelegerea noastră. Prin iubire şi jertfire de sine față de idealurile, aspirațiile, tradițiile, concepția de viață a românilor, el s-a proiectat pe orbita şi în pantheonul valorilor româneşti şi universale, devenind steaua polară la care se raportează azi şi se va raporta cît va fi limba noastră pe lume, cultura şi creația poporului său." (Zoe Dumitrescu-Buşulenga)
Între nouri și-ntre mare
(Mihai Eminescu )
Între nouri și-ntre mare
Zboară paseri călătoare
Cum nu pot și eu să zbor
Să mă iau pe urma lor!
Și departe de la maluri
Trec corăbii peste valuri,
Trec cu pânze lucitoare
Și se pierd în depărtare.
Cum nu am aripi să zbor,
Să mă iau pe urma lor!
Că m-aș duce, tot m-aș duce,
Dor să nu mă mai apuce,
Peste undele cu spume,
Peste mare, peste lume;
Ș-aș vedea cum trec cu toate,
Rânduri-rânduri arătate,
Înnegrirea malurilor,
Strălucirea valurilor,
Stolul rândurelelor,
Tremurarea stelelor
Poate că mi-ar fi mai bine,
Poate te-aș uita pe tine.
Alei puică, alei dragă,
Cumu-i frunza cea pribeagă
E viața mea întreagă,
Căci dragostea ta mă strică
De nu m-aleg cu nimică;
Viața trece, frunza pică,
Trece fără mângâiere,
Ca izvorul de durere,
Trece și se prăpădește,
Arde și se mistuiește,
Fără noimă, fără rost,
Bine-ar fi, să nu fi fost.
Vai de-acela ce iubește
Și nu se învrednicește
Să câștige ce-a dorit,
Să fie-a lui ce-a iubit.
Puica cea dezmierdăcioasă,
Din ochi negri mângâioasă,
Puica ademenitoare,
Din ochi negri visătoare,
Dragostea de puiculiță
Cu gușa de porumbiță,
Cu gurița mitutea,
Cu gropițe lângă ea,
Cu zâmbirea ei cu haz,
Cu gropițe în obraz,
Și cu dragostea în ochi
De mă tem să n-o deochi.
Noaptea când te-nchipuiesc
Îmi vine să-nnebunesc,
Iară ziua aș lua
Lumea-n cap de jelea ta.
Norilor, o, norilor,
Unde-i țara florilor?
Unde ea acum trăiește,
Iară câmpul înverzește
Și codrul văzând-o crește;
Și când trece prin grădină
Toți copacii i se-nchină
Și încep să înflorească,
Pe ea s-o împodobească
Căci văzând-o, toată țara
Crede că e primăvara.