Enghidu_2-Nichita Stanescu

Partea a 2-a a poemului Enghidu. Prima parte o gasiti aici : Enghidu_1-Nichita Stanescu !

Enghidu

II

Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
rănindu-mă,
mereu împuţinându-mă, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
cărei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
ca pe o suliţă fără întoarcere,
tu altcum ai mângaiat-o, pentru că mâinile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui
să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut,
căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău ?

III

Joc de treceri, mai iuti, mai încete,
pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
arbori, pietrele şi râul,
deasupra mai încetului meu trup
atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
şi dupa aceea.

IV

Şi când toate se şterg, ca într-o scoică mările,
nimic nemaifiind, decât în ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance,
în munţi, trecerea timpului,
ştiindu-se singur,
schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
pretutindenea călătoreşte, pete mări întâlnind
cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul
mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
îl privesc cum aş privi moartea, rareori
uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi
bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă,
privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celălalt dacă e,
şi cum pe sine însuşi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva.