Reflecții de autor_Fragil_dec2022
11.12.2022 11:15
Reflectiile de autor lunare din decembrie , au la baza un subiect sensibil. Fragilitatea. CR_
Ce fragili suntem atunci când ne adie vântul prin inima. Cand suntem vanare de vant, cand vantoarea ne usuca frunzele. Ce fragili suntem atunci când celălalt ne ceartă sau ne atinge mintea in ceasurile cenușii ale ființei sale. Sau ale noastre. Si..., cu cat celalalt este "mai in suflet", cu atat noi suntem mai fragili. Ce fragili suntem atunci când ne împiedicam pe strada sau in viata. Orice impiedicare implica aproape sigur si o cazatura. Si atunci riscam sa ne julim genunchii si sa ne proptim in coate asteptand o mana de speranta din partea cuiva.
Ce firavi suntem atunci când cineva ne bate pe umăr pentru a ne întreba cât e ceasul. Sau cum ne e vremea? Ne pierdem atât de repede așa cum amnezicul își pierde al lui nume. Propriul lui nume. Suntem precum o frunza lăsată la întâmplarea toamnei. O frunza cafenie, lovita de bruma noptii, intr-un ultim dans spre un pamant loc de veci, inainte de moarte.
Ce fragili suntem atunci când ne lovim unul de celălalt. Ramane la fel de valabil ce am zis mai sus. Cu cat "celalalt" e mai aproape, cu atat... Când gândurile noastre se ciocnesc ușor sau zgomotos cu cele ale oamenilor ce-ti zâmbesc cu sufletul. Suntem precum doua zaruri aruncate de palme trudite, transpirate. Pot la fel de usor arata 2-1 sau 6-6. E cateodata mare trebuinta si de un 2-1, chiar daca e un zar mic, fara noroc.
Ce fragili suntem atunci când ne despărțim de ceilalți. Suntem tacuti si inchisi ca o inima cusuta in mii de bucăți ce strigă muta după cel ce pleacă. Suntem interzisi cand vedem cum firele de legatura de care se mai țin acum cei doi încep sa-si piardă din putere, subtiindu-se pana la rupere. Ajungem sa vedem ca suntem precum doua piese de bibelou ce au scăpat de căzătura in ultimul moment, atunci când mâini neîndemânatice încercau sa șteargă praful si lacrimile așternute peste ele, printre ele. Dar sunt oare salvate cele doua bibelouri fragile? Ce le va astepta "data-viitoare"?
Ce fragili suntem când ne îndrăgostim. Suntem "prosti de fragili". Adica fragilitatea intruchipata. Devenim niște păpuși de plastilina pe care iubirea le modelează in forme line dupa cum vrea ea. Suntem atat de fragili incat nu avem nicio posibilitate sa intervenim. Si incepem sa iubim. Dar si aici in iubire... Ce fragili suntem atunci când iubim si suntem iubiți. Ne comportam cu celălalt cu mănuși. Se zice ca facem asta ca sa "il menajam". Avem manusile puse si suntem întotdeauna descălțati de pantofii murdari ai trecutului. Daca exista trecut intunecat, desigur. Ne debarasam in fata "noului celalalt" de urmele îndoielii si de apăsarea grea a ființei ce lasă urme adânci in inima atunci când privirea ni se întoarce înapoi. Daca exista un trecut, desigur! Avem in suflet poate, sute și mii de cioburi de sticla ce acum se confunda cu timpul nostru si cu prezentul. Tot al nostru. Suntem si mai fragili, daca acele cioburi exista si ranesc inca. Ne este teama sa nu taie inca fin sufletul, zgariindu-l in linii subtiri non-paralele, neregulate.
Ce fragili suntem noi, oamenii. Uneori nu avem nevoie decât de suflarea celui de lângă noi. O nevoie primara sa stim ca undeva cineva ne mangaie cu un gand. Ca undeva , departe sau aproape exista un "celalat" care respira cu si prin noi. Mereu insa o data cu Noi. Si cu cat celalalt e mai "aproape" in suflet cu atat mai mare e "nevoia". Poate ca asa s-ar traduce dorul. Eu, Copil Rau, nu zic decat ca acea "nevoie de cel din sufletul nostru" este doar pentru a (re)începe sa dansăm din nou, atunci când am uitat cu desăvârșire sunetul muzicii celuilalt.
Imi e drag textul cum a iesit in acest articol. Apreciati-l la justa valoare, altfel e bai. E o gluma de decembrie, desigur. CR_dixit!