Ghiocelul-Otilia Cazimir

Ghiocelul


De sub un bulgare-nghetat
Cu căciulița albă de zăpadă,
Un ghiocel sfios și speriat
Își scoate capusoru-n vânt să vadă.

Ce minunata-i dimineata-n crâng
Și ce călduț și bine e afară!…
De ce-ar intarzia-n pământ, nătâng,
Cand are strai nout de primăvară?

E liniște în jur…Si-i cel dintâi,
Și-i singurel: un firicel de viață…
Doar iepurașul fără căpătâi
Se-apropie tiptil și-i iese-n față.

I-e foame – însă cum să se îndure?
– Ești prea subțire, fraged ghiocel…
Și s-a tot dus. În urma lui peste pădure
Începe-a ninge-ncet, încetinel.

Iar bietul ghiocel abia se vede
Prin fulgii moi de puf ce prind sa cearnă.
Se-nalta-n picioruș, nu-i vine-a crede…
– Ia uite, frate, parca-i miez de iarnă!

Si capusoru-i cade ostenit.
Învinețit de frig, se înfioară:
– Nu-mi pare rău că mor…M-am cam grăbit,
Dar am adus o nouă primăvară!