Iata femeia pe care o iubesc

Trebuie sa recunoasteti ca v-am starnit curiozitatea, ca unor hoarde de caini la vederea unei vulpi. Mai trebuie sa recunoasteti ca v-a cam tremurat degetul aratator de la mana dreapta care nu stia cum sa dea mai repede left mouse click sau touch la telefon sa deschida pagina asta. Chiar credeati ca o sa gasiti aici "femeia pe care o iubesc?" Aici in spatiul public? Se spune ca un adevarat domn nu se lauda niciodata cu cuceririle lui, nu isi etaleaza iubirile cu mandrie peste tot, pe toate rafturile si nu posteaza pe webnode detalii despre asta ::)) Dar eu, fiind Copil d-ala rau mi-as putea permine. Se spune ca "Barbatii sunt idioti cateodata, le place sa descopere doar femei descoperite deja". De aici vreau sa plecam in calatoria noastra cu acest articol de blog. "Iata femeia pe care o iubesc" este o piesa de Camil Petrescu vazuta recent (ne mai culturalizam si noi, cum putem, printre pandemii, covizi si restrictii) iar citatul de mai sus este parte din ea. Actiunea piesei are în prim plan povestea de dragoste dintre arhitectul Mihai Stănculescu și Bella/Ana. După ce Bella Zadu o artista de cabaret rece si vulgara îl părăsește fără urmă de regret (artistele astea, of,of,of), Mihai încearcă să se sinucidă și ajunge la ospiciu de la Casa Snagov condus de profesor doctor Omu (nu Ciomu, atentie). Aici lucreză Ana, o strălucită medicinistă la clinica de boli nervoase sus mentionata, sora geamănă a Bellei dar care are o cu totul altă personalitate, fiind mai inteligentă, echilibrată, serioasă şi blândă. "Cea mai cinstită fată pe care am cunoscut-o, cea mai harnică medicinistă și cea mai modestă camaradă din toată facultatea de medicină". Datorită acestei coincidențe doctorii decid să adopte o metodă experimentală de tratament, prezentând-o pe Ana drept sora sa, tanarului arhitect. "Crezi că băiatul acesta, care o iubește atâta, nu va observa înșelăciunea? Cele dintâi întrebări în legătură cu trecutul lor și totul se va da pe față". Ei bine, să spunem doar că experimentele nu ies întotdeauna așa cum preconizează inițiatorii lor, iar dragostea nu este întotdeauna la fel de dulce, atunci când este împărtășită si lucrurile se complică când Ana se îndrăgosteşte de tânărul arhitect şi se află cine este cu adevărat Ana…"De unde să poți prevedea că o medicinistă se poate îndrăgosti în halul ăsta de pacientul ei?" Punctul de referinta a piesei o reprezinta "Experimentul" sau de ce nu ar trebui să te joci cu sentimentele oamenilor, cu sufletele lor.  "Daca nu sunt ingaduite experientele asupra trupului, cu ce drept poate si sectionat un suflet omenesc?" e un citat din piesa care ar putea sa te puna pe ganduri. "Când este vorba să fie operat un bolnav, este întrebat el, este întrebată familia. Pe mine cine m-a întrebat? Ce sunt eu, un animal de laborator, să se experimenteze pe mine metode fără să fiu întrebat?". Ce mi-a mai ramas in cap a fost si ca "Pirandello are dreptate: Cine-și pierde amintirea propriului trecut și nu mai știe cine e, își pierde, de fapt, personalitatea". Sigur ca, vazuta si revazuta mai apoi, piesa releva o multime de nuante: "Ai vrut să știi ce-i dragostea, ți-ai pus pe masă inima. Dar jocul lor e măsluit, de aripi ei te-au jefuit" in consunanta cu "Despărțirile-n iubire trebuie să fie fără traumatisme". Cred ca v-am trezit interesul pentru aceasta piesa a lui Camil Petrescu. O puteti vedea cand va mai fi pe afise, o puteti citi, sau asculta pe undeva. Recitesc ce am scris aici si sunt destul de multumit. Cred ca mi-a iesit si mie "Experimentul" de a scrie o recenzie dupa o piesa de teatru. Nu mai incercasem niciodata pana acum. "În comunicările noastre științifice, vom numi această experiență 'Experimentarea personalității prin iubire'..." Incerc acum, la sfarsit, inca un citat din piesa : "Suntem datori cu o anumită loialitate în comportare, într-o lume haotică fără niciun sens şi plină de lucruri hidoase, ne rămâne ca o supremă frumuseţe, mândria de a impune legea gândirii noastre. Kant a cerut cu un nemărginit orgoliu să i se pună pe mormânt menţiunea celor două mari minuni ale existenţei: «cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine». Trebuie să facem domnule Stănculescu să biruie-n noi legea aceasta a binelui, a frumuseţii, a Adevărului." Restul concluziile le trageti voi!