In afara cercului
Am citit ceva zilele trecute care m-a pus pe ganduri, Ce? veti intelege singuri dupa ce cititi randurile de mai jos. Azi vreau sa scriu despre "omul singur". Poate nu "fizicalmente" singur, poate fi un suflet singur sau chiar o fiinta singura, goala, metaforic desigur. Titlul spune totul. "Omul singur" suna prea brut ca titlu. Am cautat altceva. Azi-noapte m-am gandit la "Ecoul celui care ramane in afara cercului", dar suna cam prea lung. Fara mai multa vorba azi am pentru voi articolul "In afara cercului". CR_
Exista o forma de singuratate care nu are legatura cu o camera goala si nici cu absenta oamenilor. E totul plin in jurul tau. Singuratatea apare insa atunci cand privesti in jur si ai senzatia ca ceilalti impartasesc intre ei acelasi limbaj, aceeasi directie, aceeasi certitudine, in timp ce tu ramai, aproape imperceptibil, putin in afara cercului. Geometric cel putin. Poate ca acesta este unul dintre cele mai grele adevaruri ale constiintei. Ale constiintei de sine. Incerc sa ma pastrez pe o linie filozofic-umana in exprimare, sa pot fi inteles usor de toata lumea. Nu faptul ca esti singur te alarmeaza, ci faptul ca vezi lumea altfel. Ceilalti par multi nu doar pentru ca sunt multi, ci pentru ca se confirma reciproc. Nu se contrazic. Isi intaresc convingerile, isi imprumuta sigurantele si gasesc adapost in consens. Isi impart intre ei cu bucurie chiar si propria singuratete. Cercurile lor se intersecteaza, calculati voi lungimea coardei intre A si B. In schimb, omul care continua sa-si auda propria constiinta ramane adesea fara acest refugiu. Aici incepe drama dostoievskiana. Despre care am citit saptamana ce tocmai pleaca. Omul lucid nu sufera doar din cauza lumii, ci si din cauza incapacitatii de a SE minti la fel de usor precum lumea. El observa fisurile ascunse sub aparente voalate, intrebarile ascunse sub raspunsuri puerile si umbrele care insotesc orice certitudine prea grabita. Prea grabita sa fie aprobata de vulgul cotidian. De aceea, de multe ori, cel care pare singur, cel din afara cercului, nu este cel parasit. El este doar cel care a vazut prea mult. A simtit prea mult. A trait cu folos. Prea mult! A perceput lumea din jurul sau, cu toate cele ale sale. Nu neaparat adevarul acelei lumi, ci suficient de multe fragmente din el incat sa nu mai poata locui confortabil in iluzii. Tu, de cate ori in viata te-ai invelit cu iluzii, drag cititor? ai facut asta doar ca sa nu ramai in afara cercului? Dar sa continui, nu te mai chinui mult, promit!
Poate ca tocmai aici se afla paradoxul existentei. Cu cat intelegi mai mult, cu atat devine mai greu sa apartii unei multimi fara rezerve. Nu pentru ca te indepartezi de oameni, ci pentru ca incepi sa intelegi cat de fragile sunt povestile care ii tin impreuna. Si atunci stai si te intrebi daca nu cumva multimea vida sunt...ei. Confucius spunea ca multimea nu are intotdeauna dreptate, ci doar mai multe voci. Pune mana si combate asta daca poti. Combate mai multe voci care la unison nu au intotdeauna dreptate. Dar nici TU, omul care merge singur nu detine adevarul absolut. El poarta doar povara intrebarilor pe care ceilalti au ales sa nu si le mai puna. Sa tragem o concluzie repede, pana nu ma pierd si eu in mijlocul propriilor idei. Asta e o discutie de continuat in parc, pe banca din dreapta, intr-o zi cu ploaie eventual. Sa ne udam filozofic. Si sa concluzionam ca sensul nu se afla nici in mijlocul multimii, nici in izolarea celui lucid, ci in tensiunea dintre ele. In acel loc fragil unde omul continua sa caute, chiar si atunci cand raspunsurile simple ar fi mult mai usor de acceptat. Dar ce ce sa "na complicam viata" cu raspunsuri simple. Si uite asa, cateodata, ramanem in afara cercului, acolo, in linistea dintre apartenenta si adevar, unde constiinta isi lasa cel mai clar ecoul. Si niciodata asta nu e putin lucru
Asta a fost "chinul" literar de azi. Un articol care nu spune nimic, asa e? Cititi-l inca o data. Si inca o data. Apoi, veti observa ca incepe sa spuna.... cateceva. CR_