In fiecare picatura – noi
Revin, continui de fapt cu incercarea literara despre ploaie. De ce? Pentru ca ploua iar peste orasul meu, pentru ca picaturile bat morse pe glaful ferestrei, pentru ca articolul precedent a placut multor persoane si pentru ca fiecare om are ploile sale si dorurile lui deopotriva. CR_
Ploaia cade uneori ca o amintire, alteori ca un inceput. In fiecare picatura a ei, se ascunde cate o parte din noi. Crezi asta? Stii? Iti mai amintesti? Ploaia e uneori o amintire… Fiecare picatura a ei poarta un gand nerostit. Sau un vis erotic. Sau un dor… umed. (umed de la ploaie, obsedatilor, numai la prostii va ganditi. Da, si eu…, recunosc <nota autorului>).
Iti mai amintesti ziua? Zilele??? Uite un remember. Ploaia cade peste oras ca o chemare, iar pe aleile parcului totul pare sa se adanceasca intr-o tacere lucioasa, numai buna pentru visare. E umed si racoare, frig un pic chiar. Merg alaturi de tine si simt cum dorul, uneori greu ca norii, devine usor doar pentru ca iti aud pasii langa ai mei. Si dorinta creste pe masura ce iti pui alti pasi pe caldaram. Te privesc pe furis, caci ochii tai verzi sau de oricare alta culoare (culoarea aceea care aprinde in mine fiecare colt al lumii), ma dezarmeaza de fiecare data. Si in clipa in care iti ating mana, ploaia nu mai conteaza. Doar curajul de a te trage mai aproape imi da tarcoale, pe sub ramurile ude, pentru a-ti simti respiratia langa a mea. Si dorinta creste. Da, iar…
Ne intoarcem “acasa” cu hainele lipite de piele, tu uda si rasufland a ras, eu cu rasul tau cald inca in urechile mele. Iti curg picaturi de apa din suvite peste frunte, ai picuri pe fata, picaturi care se preling pe gat, pe decolteu. Dar tie pare ca nu iti pasa deloc. Esti fericita. Ploaia ramane dincolo de usa, iar intre noi creste o alta furtuna, una care nu uda, ci aprinde. Sau, paradoxal dar adevarat, le face pe amandoua odata. Aprinde si… uda…
Si atunci ma pierd in visare, pentru ca ploaia stie mereu sa ma intoarca spre mine… si spre tine. Sau.., sa te intoarca pe tine. Cu spatele… lipita strans de pieptul meu.Ti-ai amintit acum momentele alea cand ploaia ramanea pe afara, iar dorinta se strecoara cu noi in caldura asternutului, acolo unde dorul nu mai e doar un cuvant, ci un gest, ooo…si inca ce “gest”, o respiratie, o apropiere care face timpul sa tremure. Tremuri si tu, odata cu el. Te simt. Te simt si te vreau. Iti soptesc ceva aproape de ureche, ceva ce nu pot spune in niciun parc si in nicio ploaie, dar pe care il gasesc firesc in intunericul cald dintre noi. Si vibrezi iar. Toata! Si, in tot acest amestec de umezeala, adieri de vant si piele infierbantata, eu raman al tau.
Prin ploaie “te vad” pe tine. Ritmul ei seamana cu o inima indragostita: imperfecta, imprevizibila, vie. Asa, ca a ta. Cand lenta, cand grabita, dar intotdeauna sincera. Si de fiecare data cand o privesc curgand pe geam, dorul din mine capata contur, devine dor de tine, dor de noi, dor de clipele in care lumea amutea, iar palma ta in palma mea era tot ce conta.
Si pe masura ce ploaia continua sa bata in geam, simt cum totul se simplifica: eu, tu, noi. In fiecare picatura e o amintire, iar fiecare atingere devine o promisiune. Iar eu ramân, fara indoiala si fara ezitare, al tau. Si poate ca asta e magia ei, a ploii: in fiecare ploaie ne regasim, nu pentru ca ne-am pierde cand e cer senin, ci pentru ca dragostea stie sa renasca chiar si numai dintr-o picatura.
Acum ti-ai amintit? In fiecare picatura era… “NOI” !
Sa nu trageti in pianist. Face si el ce poate. Adica muta pianul. Muzica o fac altii. Iertata sa-mi fie ploaia daca am exagerat cu ceva in textul de mai sus. Sau daca am ranit amintiri de suflet. Vedeti, simtiti si apreciati metafora de dincole de cuvinte, de fraze. Si fiti visatori. Un moment pe zi pentru asta nu strica. Si nici nu are cine stie ce contraindicatii. CR_dixit!!!