Incercare literara-Lipsa ei

Nu v-am mai lasat nimic pe aici de ceva vreme. Mea culpa. Discutam deunazi cu cineva care ma indemna sa scriu. I-am explicat ca adevaratele texte sau strofe se nasc doar in conditii de tristete, amaraciune, chin si jale. Sau pierderi de orice fel. In incercarea literara de astazi am incercat sa ma transpun. Sa imi autoinduc o astfel de stare necesara sa "scot" un text. Habar n-am pe ce loc va poposi in topurile preferintelor voastre dar eu azi, acum, atat am putut. Mie imi place textul insa orice cioara isi lauda puii, deci iartati-mi subiectivismul. CR_dixit

Cel mai mult îmi lipsește când nu e prin preajmă. O caut prin memorie, o caut prin amintiri. O caut prin lucrurile lasate usor neglijent prin camera. O caut si prin mine. Prin venele mele. Nu este... Atunci parcă imi  cade ceva din cer. O imagine, o holograma a ei. Dar goală, fara continut. Norii nu mai vin aici pentru că nu mai au pe cine sa faca frumoasa. Ea lipseste. Pasarile nu mai zboara pe aici pentru că umarul pe care îl caută să se aseze nu mai este. Pana si aerul vine separat la mine. Respir greoi, incet, injumatatit cand ea nu e prin preajma. Nu am nevoie de mai mult aer - ca să respir mai ușor; o vreau pe ea. Doar pe Ea. Vreau sa respiram impreuna acelasi aer.

Nu se poate asta desigur, ca o explicatie stiintifica, am nevoie de aer ca să respir. Dar metaforic, am nevoie ca ea să respire odata cu mine, aproape de mine, langa mine. Greutatea pe care o simt în plămâni când nu este prin preajmă mă face să mă întreb: "...asta o fi sfarsitul nostru?" Și apoi stau tamp si mă uit la pozele ei pentru a-mi convinge fiecare celulă a corpului că dacă ea este aici, in poze macar, atunci nu este sfârșitul. Și... chiar dacă este, vreau să fie cu mine. Numai cu mine. Aici e vorba despre NOI! Doar despre noi!

Sa nu va ganditi acum ca nu mi-e dor de ea când e în preajma mea. Ba da! Imi este! Dar atunci nu-mi lipsește o parte din mine; nu mă simt pierdut. Am busola, am harta si am cap-compas. E Ea in toate punctele mele cardinale. Mă simt viu în acele momente, si parcă simt cum ceasul imi ticăie pe oase ca să-mi amintească să trăiesc din plin cu ea in acele clipe. Cu Ea si prin ea. Și asta e ceea ce fac eu atunci. Trăiesc viața din plin când e ea în preajmă, fără griji sau temeri. E un metru cub de dragoste intre noi sau poate chiar mai mult. Nu știu cum se întâmplă asta; poate ea este magică, sau poate dragostea este. Nu știu cum o cameră mică din casa pare mai mare dacă locuiesc cu ea. Si mai luminoasa. Parcă lumea se prezintă altfel, acolo in camera, stând pe scaun lângă mine și uitându-se la ea. Și mă simt fericit că fac parte din acea lume, care nu este încurcată în întrebarea: "Mă iubește sau nu? " Pentru ca eu stiu raspunsul. L-am aflat acum ceva vreme. E adanc sculptat in mine.

Mi-e dor să primesc răspuns la toate întrebările mele ori de câte ori mă uit în ochii ei. Mi-e dor de ea, aici, mi-e dor fără număr, mereu și pentru totdeauna. Da, si imi e dor... ce doare!!!