Pastila de dupa-RK_Reparatie capitala

Azi n-avem pastila de week-end. Astazi avem pastila de dupa. Nu va ganditi la prostii, ca e post. Sau poate d-aia sa va ganditi! Pacatul vostru. Iertat insa! Sa revenim. Asta e o noua ideea de-a mea. "Pastila de dupa". Va fi un text despre ceva post-intamplat. Ca tot am vorbit de post. V-am zapacit cu rastalmacirea cuvintelor? Daca da..., sa stiti ca inca nu ati vazut tot. Nu ati citit tot, nu ati trait tot, dar timpul curge de data aceasta in favoarea voastra. Azi voi scrie in primul articol de acest gen, despre mine. Sau poate sa fie si despre voi. Despre fiecare dintre voi, decizia va apartine. Daca va regasiti in secventele de mai jos, nu e vina mea. Nimeni nu e "di vina". Hai sa vedem articolul, acum am doar ideea in cap, sper sa nu dau chix pana la finalul lui. I-am zis RK pentru ca suna pretentios si inteligent. Reparatie capitala suna mai romaneste, ce legatura o avea asta cu mine sau cu fiecare dintre voi... hai sa citim in randurile de mai jos. CR_dixit!
 

Când încerci să mă repari, când joci rolul de „expert” infailibil ma simt ca o masina botita de fatalitate care merge-n service la RK. Cand incerci repararea mea si te crezi un „guru” in asta, trimiți inconștient un semnal nu tocmai confortabil sistemului meu nervos. Că e ceva în neregulă cu mine, că sunt distrus și nu am resursele interioare de care am nevoie ca sa imi revin singur. Că sunt praf si nu pot ține ceea ce țin, nu pot suporta ceea ce port in suflet. Că sunt mai mic decât tine, mai slab, mai nevoiaș. Asta ma deranjeaza maxim, sa stii. Ca faci pe desteptul, ca faci pe expertul pentru începătorul care sunt eu, guru pentru discipolul meu. Chiar dacă ai cele mai bune intenții, ceea ce știu că e adesea, când încerci să mă repari și îmi dai răspunsurile tale savante, ma faci sa simt ca mă tratezi ca pe un copil. Copil bun sau CopilRau, nici nu conteaza. Nu mă asculți. Nu ai încredere. Cum sa "iei de buna" ceea ce iti zice un copil. Și asta e înfricoșător. Mă simt mai singur ca niciodată când încerci să mă repari. Ne-ai împărțit în două cu felul asta de a fi. Ne-ai pus in doua tabere separate, antagonice care nici razboi nu pot purta. Doua tabere care doar se suporta reciproc si zambesc frumos la conferintele de presa.

 

Da, cand incerci sa ma repari nu ai incredere in mine. Dar sunt mai puternic in acele momente decât crezi. Pot îndura mai mult decât îți dai tu  seama. Sunt mai capabil, mai înțelept, mai curajos decât crezi tu. Sunt șocat de propriul meu curaj in acele momente! Si tu nu vezi, pare ca e cataracta-n floare in cazul asta sau keratoconul ti-a deformat asa de tare corneea incat ma "sari din schema".

 

Când încetezi să încerci să mă repari, îmi dai spațiu să cresc. Îmi dai spațiul să simt, să rănesc, să tolerez și să procesez acea durere, să trec prin durerea mea într-o vindecare mai profundă. Cam grea fraza asta, cine are urechi sa auda, cine nu...sa mearga la orl-ist. Ma opresc pret de 36.76 secunde pentru a releva faptul ca tot ce zic aici este o metafora, puternica, dureroasa pana la adevar poate, dar tot metafora. Voi trebuie sa vedeti si sa auziti dincolo de cuvinte. Revin...

 

Când pur și simplu îmi ții spațiu in palme si in suflet, mă pot relaxa să umplu cu mine tot acel spațiu cald. Pot respira mai liber, ținut în brațele tale sigure și iubitoare. Pot atinge binele chiar si în cea mai profundă traumă a mea, ipotetic existenta. Pot să-mi găsesc curajul, să mă împing puțin în locurile înfricoșătoare (tot ipotetice), să încep să tolerez aparent intolerabilul, să suport insuportabilul și să supraviețuiesc intensității momentului. V-am avertizat mai devreme de forta metaforei! Mai puteti duce? Ca eu mai am "texte" d-astea-n cap. Revin iar.. Pot începe să-mi demonstrez cât de puternic sunt de fapt.

 

Când pur și simplu rămâi prezenta cu mine, pot trece prin criza asta a mea de vindecare, pot cădea și pot fi prins, pot să mă rup și să fiu ținut intreg în brațe, și pot învăța să mă țin din nou pe picioare. Când ma asculți pur și simplu, mă aud mai bine. Parca-mi vorbesc mie, parca imi tasnesc din gura cuvinte noi, deosebite, de pare pana si Plesu sau Patapievici ar fi extrem de invidiosi. Pot învăța să am încredere în intuiția mea cea mai profundă, în sentimentele mele autentice, în propriul corp - și să umplu chiar și locurile înfricoșătoare din mine cu conștientizări iubitoare. Si atunci acele locuri isi pierd horror-ul din ele si devin simple alei din parc (Tineretului, Cismigiu, Plumbuita, Herastrau, alegeti voi), simple carari pe cheiul Dambovitei sau comune stradute de oras asa de dragi mie.

 

Cuvintele mele nu sunt înecate de ale tale cand vorbesc. E un dialog tacut, e un monolog scurt, intermitent, intrerupt doar de un scurt monolog al tau. Si asta repetitiv, iar si iar. Sentimentele mele nu sunt înlocuite de ale tale. Ele devin sentimente comune. Visele mele devin mai clare. Instinctul meu învață să vorbească de la sine. Când renunți la toate conceptele tale inteligente, filosofiile, răspunsurile, sfaturile, remedierile și mă iubești modest, elegant si sincer, total si curat pot învăța să mă si sa te iubesc, să am încredere în mine si in tine și să mă țin așa cum mă ții tu.

 

Când încetezi să încerci să mă repari, încep să mă simt mai puțin distrus! Mai putin sifonat, ca o masina care merge la mecanic doar la "avarii usoare". Asta este paradoxul iubirii și paradoxul vindecării - două fețe ale aceluiași mister. EU! 

Așa că, nu mai încerca să mă repari, te rog, iubește-mă în schimb, fii prezenta cu mine când mă vindec... asa cum multi dintre voi au fost langa mine in trecut cand au fost momente dificil-delicate si cand destui de multi nu au "existat" nici macar ca "guru"... Dar viata a mers inainte cu si fara ei si iata-ne acum la ... PASTILA DE DUPA!....