Istorie literara-Lucian Blaga-Cornelia Brediceanu

 

Lucian Blaga a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu în 1915, la Liceul Andrei Şaguna din Braşov, pe când erau colegi la liceul la care tânăra domnişoară se înscrisese pentru a-şi da bacalaureatul. Povestea lor de dragoste s-a consolidat mai târziu în anii studenţiei, la Viena, când cei doi tineri s-au regăsit, iar sufletele lor s-au recunoscut şi inimile lor au început să bată acelaşi ritm. "Ne comportam ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O priveam pierdut" recunoştea viitorul filosof şi diplomat român. Pe atunci, Blaga era student la Facultatea de Filosofie, iar Cornelia urma cursurile Facultăţii de Medicină. Poate nu întâmplător, reîntâlnirea lor a avut loc într-o bibliotecă, respectiv în sala de lectură a Bibliotecii Universităţii din Viena. Poate un întâmplător marea lor iubire a stat, cum este şi firesc, sub semnul poeziei, al cuvintelor tainice, al atingerilor magice, al plimbărilor inocente prin parcurile capitalei vieneze. (unde am am auzit eu asta? unde am mai vazut, citit, trait...? [nota:...CR_])

 

"Îmi ocupam foarte devreme locul în Biblioteca Universităţii – mărturisea Lucian Blaga în «Hronicul şi cântecul vârstelor» – S-a potrivit odată într-o după-amiază, după o oră două de lectură, că mi-am ridicat ochii de pe carte. În faţa mea vizitatorii în şir […]. Printre cei dintâi care aşteptau, era domnişoara Cornelia. […] Frumoasă cu adevărat. Silueta calmă, privirea uşor melancolică, liniile inteligente erau aceleaşi, dar mai mature acum. Cornelia nu mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse concesii feminităţii." (Lucian Blaga, Hronicul şi cîntecul vîrstelor, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965, p. 186.)

 

În vremea în care erau colegi de liceu, Lucian Blaga îi spunea Corneliei "ghiocelul negru", gândindu-se la tânăra firavă cu ochi mari şi inteligenţi de care s-a îndrăgostit, mai târziu, nebuneşte şi pe care a transformat-o în centru al existenţei sale. Iată ce scria despre ea, prin 1920, când se pregătea să o ceară de soţie: "Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău – mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor… Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a pierdut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!” (Cornelia Blaga-Brediceanu, Jurnale. 1919 ; 1936-1939 ; 1939-1940 ; 1959-1960, Bucureşti, Humanitas, 2016).

 

Marele poet, filosof şi diplomat român recunoştea că se simţea pierdut fără ea, de aceea nu a încetat să o adore, nu a încetat să lupte pentru femeia iubită, cerând-o de nevastă în ciuda faptului că la început părinţii fetei s-au opus acestei căsătorii.

"Şi simt totuşi ceva precis: te simt pe tine cum îmi pulsezi în sânge – îi scria poetul Corneliei, în 1917 – Aş vorbi, de renaştere, transformare, transfiguraţiune, dacă nu ţi-ar părea sentimental. În orice caz în istoria mea individuală s-a început epoca reformaţiunii" (Lucian Blaga, Corespondenţa, Cluj-Napoca, Dacia, 1989, p. 87).

 

Călătoria lui Lucian Blaga în lumea poeziei nu ar fi început niciodată, probabil, dacă Cornelia nu ar fi fost lângă el, nu l-ar fi încurajat să publice şi nu l-ar fi contactat pe Sextil Puşcariu, pentru a-i prezenta creaţiile poetice ale soţului ei. Tot Cornelia Blaga a fost cea care l-a sprijinit în cariera diplomatică, i-a fost confident, muză şi soţie devotată.

 

Într-adevăr, Lucian şi Cornelia trăiau unul prin celălalt şi se bucurau unul de altul în clipele de linişte şi calm, dar şi în momentele de cumplită sărăcie şi izolare. Cornelia fiind o femeie puternică, extraordinar de frumoasă şi inteligentă, a ales totuşi să trăiască în umbra lui Blaga, pe care l-a susţinut permanent, astfel încât, spre finalul vieţii, când Cornelia suferea de Alzheimer, credea că este însuşi Blaga, confirmând ceea ce poetul scria, cu ani în urmă: „Când zic eu, te înţeleg şi pe tine” (Lucian Blaga, Corespondenţa, p. 101). (cum bine a sesizat si un cititor de-al meu intr-un comentariu de pe acest site[nota...CR_])

 

Despre povestea lor de dragoste, care a depăşit graniţele timpului s-a mai scris, se va mai scrie, poate, fiindcă, aşa cum recunoştea cu exaltare tinerească Lucian Blaga, a fost o dragoste „tare ca granitul”, o dragoste ce i-a indus poetului un alt ritm de viaţă, un alt mod de a gândi, "mai adânc şi mai înalt" (Lucian Blaga, Corespondenţa, p. 105).

 

Blaga : "Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!"

Lucian Blaga, în 8 decembrie1918, îi declara Corneliei: "Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău-mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor…Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a piedut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac:Tu!".

......................................................

A doua "mare dragoste" a lui Blaga, a fost Gheorghinescu Vania, pe care o mângâia cu apelativul "domnița". Dar despre "Domnita" o sa va povestesc intr-o postare ulterioara. Dupa aceste 3 articole va rog sa imi permiteti sa va adresez o intrebare. "Ati reusit sa decelati din cele citite mai sus, de ce, dintotdeauna, filozoful Lucian Blaga este poetul favorit si scriitorul meu de suflet?" Sau cum spunea Blaga: "Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!" CR_dixit!