Istorie literara-Lucian Blaga-Cornelia Brediceanu_3
Potop de reactii a avut acest articol de ieri: Istorie literara-Lucian Blaga-Cornelia Brediceanu_2 . Fara sa finalizez partea 1-a a articolului in cauza, vin astazi cu continuarea, adica, cu partea a treia a lui. De ce? Pentru ca asa e aici, toata lumea e libera sa faca ceea ce vrea. Recunosc ca nu agreez in niciun fel disputele care tind sa depaseasca un anumit nivel de decenta sau limbaj, est modus in rebus, sau asa ar trebui sa fie, insa nici nu cenzurez nimic. Zonele de comentarii nu sunt filtrate de continut in niciun fel, nu conditionez postarile de acolo printr-un nume real sau printr-o adresa de e-mail valida, nu pun in asteptare pentru aprobare comentariile, e democratie si toata lumea e libera sa faca/zica ce vrea. Cand limita suportabilitatii mele va fi atinsa, voi inhiba zonele de feedbackuri cititori, le voi sterge sau face read-only, lasand in viata doar comunicarea pe mail. Dar pana atunci sper sa mai fie cale lunga.
Revenind la tema de azi, continui sa public scrisorile lui Lucian Blaga si Corneliei Brediceanu. Micile adnotari de la sfarsitul citatelor imi apartin. CR_
"Sunt mândru să-ți mărturisesc că sunt așa de «intensiv om». S-ar putea oare să devii vreodată o personalitate – fără să fii «om», natură, patimă, luptă, dorință și minciună în același timp?
[…]
Astăzi m-am preumblat prin ceață pe marginea celui mai repede dintre Crișuri și m-am gândit la diferite – timpuri. Vremurile mari se caracterizează prin convingeri tari, prin credințe aspre, prin nebunii entuziaste, prin explozii de viață; vremurile de decadență prin scârba față de orice convingere, prin îndoială, râs, foc bengalic, satiră. Timpul nostru nu e nici una, nici alta. Nici tărie, nici desfrâu sufletesc, ci o neputincioasă voință de a cuceri tot ce e mare.
[…]
De venit la Viena deocamdată nici vorbă nu poate fi, cu toate că doresc foarte, foarte mult zâmbetul metafizic. Crede-mă, mein liebes Welträtsel (scumpa mea taină cât lumea)." îi scria Corneliei într-o scrisoare din noiembrie 1916. "Scumpa mea taina cat lumea", ce parere aveti de asa o declaratie de dragoste spusa intr-o propozitie simpla?
Într-o epistolă datată decembrie 1916, i-a povestit:
"Am întâlnit pe stradă un copil, ținea o scoică de mare la ureche și asculta c-un zâmbet de-o naivitate divină. Mi-a răspuns că ascultă marea… Și mi-am adus aminte de marii, tăcuții, neastâmpărații visători, cărora li se pare că aud în cutare lucru – banal și fără de rost pentru alți oameni – cântecul cerului sau armonia cosmică, vuietul surd și monoton al vieții sau zvonul nemărginit de trist al existenței întregi… Vezi, Sfinxule dragă, filosofii sunt niște animale foarte ciudate, ei ascultă – ziua întreagă nu se satură «să asculte marea». Așa-i că noi doi – oameni care ne înțelegem atât de bine – Tu și eu – nu râdem deloc de copiii cari ascultă marea într-o scoică, de visătorii cari văd vecinicia în zâmbetul unei ființe dragi sau fondul moral al lumii în fapta bună a unui individ singuratic?" Nu radem niciodata de copiii care asculta marea intr-o scoica....
În 18 ianuarie 1917, îi scria:
"Mea Gaor,
aș vrea să-ți scriu – mult, mult, mult – și de aceea astăzi nu-ți scriu – ci tac. Vreau să te privesc de astă dată – lung, lung, lung, – și tu să-mi cetești din ochi tot ce nu pot spune: cât te iubesc…"
După cinci zile, revenea cu o altă scrisoare:
"Gari,
numele acesta e ca vinul: cu cât se învechește cu atât e mai bun.
[…]
De multe ori mi se pare că peste noapte a venit cineva la mine și mi-a pus o surdină uriașă pe suflet, care împrumută un colorit neînchipuit de trist bucuriilor de peste zi – dacă nu Te-ai furișa Tu lângă mine, dacă nu mi-ai sări pe genunchi și după gât – nu știu zău – aș vedea cerul întotdeauna în culoarea plumbului…"
Din Sebeș, la sfârșit de ianuarie 1917:
"Și acum un protest lăuntric: «trândăviei» […] un hotărât nu! Și pe Tine de asemenea n-am să te mai iert când vei fi mai leneșă. Iubim doar amândoi așa de mult viața ridicată la pătrat – cum te-ai putea împăca cu vremea furată de la Dumnezeu?… Eu mă îmbăt zilnic – nu cu alcool –, ci gândindu-mă la viitor. Mă cuget la timpul când vom fi atât de fericiți, încât vom privi peste umăr zeii din Olimp. Mă bucur înainte și-mi pierd capul."
Într-o scrisoare din februarie, din același an:
"Tu știi ce vreau să spun – și cu această mă mulțămesc. Noi ne înțelegem pe baza sângelui ce pulsează în vinele noastre – curat, ales, aristocratic, de rasă…"
[…]
"Știu că tu aștepți mult de la mine! – nu cred că vei avea deziluzii! Eu sunt tare în credința asta și credința mută și munții!"
[…]
"«Soarele» încă nu ți l-am dat, dar Ți-l voi da!" . Soarele inca nu ti l-am dat, dar Ti-l voi da-O alta declaratie de iubire intt-o propozitie simpla
După o tăcere, totuși nu una prea îndelungată, a revenit și i-a scris:
"Am făcut zilele trecute bilanțul scrisorilor noastre și a trebuit să constat că la mine «intratele» sunt pe jumătate cât «ieșitele» – am lucrat cu alte cuvinte cu un deficit îngrozitor. Și de aceea m-am supărat puțintel și am tăcut mai mult decât de obicei, ca să-ți dovedesc că și eu pot tăcea, dacă vreau."
[…]
"Și-acum să-ți spun ceva la ureche, să nu ne audă nimenea: Gargi, te doresc așa de mult, încât mă omoară gândul că nu ne vom întâlni curând."
În altă zi:
"Draga mea, astăzi am stat sub arini și-am gustat înțelepciunea indică.
[…]
Este ceva farmec în aceste exerciții mistice: într-un colț ascuns din tine însuți să descoperi conținutul dela tot ce este. Acesta-i un misticism care ar trebui să ne îmbete și astăzi capetele și inimile. Nu ne-ar strica deloc puțin duh indic. Un vițel din apropiere se pare că mi-a simțit ideile emancipate (dacă n-a avut cumva nefericita iluzie că și eu sunt vițel), și s-a apropiat cu gravitate de mine – pacinicul și entuziastul prieten al tuturor animalelor. Sau i-a fost poate că simpatică liniștea mea? Venea tot mai aproape, îi simțeam respirația aspră și caldă – și m-a lins pe frunte. Și-atunci l-am prins de cornițe și i-am jurat prietenie. O, Gaor, dacă l-ai fi văzut: privea în gol și mi se părea că se gândește asupra vieții! Nu știu – Gaor – animalele foarte des îmi fac impresia că cugetă asupra lumii și-asupra vieții – dar oamenii grozav de rar!
[…]
Draga mea – așa aș vrea să-ți prind acuma capul între palme și să te privesc cu o privire metafizică și să te sărut." Dar de asta ce parere aveti?: Draga mea – așa aș vrea să-ți prind acuma capul între palme și să te privesc cu o privire metafizică și să te sărut.
Într-o zi de decembrie, din Purcăreți:
"Nopțile sunt adânci și frumoase și senine, cum n-am văzut niciodată. Mă săniez, mănânc, alerg pe vârfuri de munți «cu mult mai sus decât toate lucrurile omenești» (cum ar zice Nietzsche). Și totdeauna cu tine-n gând, cu tine-n sânge, cu tine-n aerul aspru, pe care-l inspir ca și când te-aș avea în brațe.
[…]
Gaor – sunt nemărginit de fericit că te-am întâlnit în viața mea. Gaor, sunt silit să-ți spun cuvintele așa de banale, când le rostești, și așa de frumoase, când le trăiești: pentru mine ești totul! Pentru mine ești: lumea, viața, soarele, soarta, norocul, fericirea, înțelepciunea, nebunia și – poemele –
Și tac."
Pentru mine ești: lumea, viața, soarele, soarta, norocul, fericirea, înțelepciunea, nebunia și – poemele –
Și tac, la fel cum o fac si eu CopilRau, acum. Tac!!! CR_dixit!
~ sursa:Internet ~