Jocul Tacerilor
Azi nu am preambul la articol. S-a racorit bine afara in miezul verii si scriu de drag. Sau cu drag. Voi alegeti. De ce am ales titlul sau tema asta? Ei bine, raspunsul il are fiecare dintre voi in el. Doar sa il cautati, sa ii intelegeti sensul si sa zambiti. Cu zambet in sens giratoriu. CR_
M-am oprit asupra tacerii tale mai mult decat asupra cuvintelor. Am citit odata demult ceva, "tacerea dintre noi". Am si scris pe tema asta. Tacerea Ta. Nu pentru ca ar fi fost mai zgomotoasa, ci pentru ca, de fiecare data, tacerea ta a venit cu o explicatie pe care ai lasat-o doar pe jumatate spusa. Sau bine ascunsa. Ai invatat de la cineva asta? Daca "da" ai avut un prof ireprosabil, ai trecut cred cu magna cum laude. Si poate ca tocmai asta m-a facut sa inteleg ca, intre doi oameni, raspunsurile nu se masoara doar in afirmatii, ci si in felul in care aleg sa intarzie. Sau sa taca, sa se personifice intr-o tacere.
Spui ca nu ai raspuns provocarii. Eu cred ca ai facut-o deja. Uneori, cel mai sincer raspuns este acela care refuza graba. Este raspunsul care nu se lasa impins de orgoliu sau de nevoia de a demonstra ceva. Ai ales timpul, iar timpul are obiceiul de a spulbera aparentele si de a lasa adevarul sa se aseze singur. La locul lui.
Mi-ai spus, candva, ca sunt evaziv. Poate si eu am avut un profesor bun. Sau poate printr-un curaj nebun am fost autodidact erijandu-ma in...(de ce nu) profesor. Dein Lehrer. Dar cine mai vorbeste azi limba asta. Your teacher. Magna cum laude si eu. Mi-ai spus ca sunt evaziv de multe ori. Si aveai dreptate. Nu pentru ca nu stiam ce sa zic, nu pentru ca nu aveam raspunsuri, nu pentru ca nu stiam ce ce simt, ci pentru ca am crezut mereu ca nu toate lucrurile trebuie asezate in cuvinte. Unele lucruri se simt. Ce e oare mai important. Un "te iubesc" spus pe fuga, din obisnuinta sau reflex, sau existenta iubirii reflectate in gesturi marunte adunate zi de zi, noapte de noapte. Exista oameni care iubesc declaratiile si oameni care iubesc prezenta. Eu am facut parte din a doua categorie si, fara sa vreau, am lasat impresia ca ascund ceea ce, de fapt, incercam doar sa protejez.
Astazi imi spui ca poate ai inteles de ce sunt asa. Nu stiu daca m-ai inteles cu adevarat sau doar ai obosit sa mai lupti cu felul meu de a fi. Diferenta este mare. As prefera prima varianta, dar nu sunt suficient de naiv incat sa cred ca oamenii se schimba doar din convingere. Uneori se schimba din iubire. Alteori, din oboseala. Din plictis, din monotonie, din rutina.
Cat despre efervescenta ta... daca am reusit vreodata sa te fac sa crezi ca este prea mult, atunci am gresit. N-am privit-o niciodata ca pe un defect. Mi s-a parut doar opusul felului meu de a exista. Tu aprindeai incaperile, eu cautam umbrele lor, zonele intime departate de ochii si urechile peretilor. Tu puneai intrebarile imediat, eu aveam nevoie de timp pana sa-mi gasesc raspunsurile. Si, paradoxal, tocmai diferentele acestea ne-au tinut aproape mai mult decat asemanarile. Mult mai aproape decat iti poti tu inchipui. Sau poate stii asta. Stii deja.
Acum imi intorci provocarea si zambesti, convinsa ca mingea este in terenul meu. Iar eu, naiv, o sa musc momeala, o sa vin la fileu pentru riposta si o sa gresesc overhead smash-ul, tu castigand punctul. Iti raspund simplu: provocarile dintre noi n-au avut niciodata un castigator. Au fost doar felul nostru de a ne apropia fara sa recunoastem ca, dincolo de replici, fiecare il cauta pe celalalt. Chiar si in taceri. chiar si in Jocul Tacerilor dintre noi.
Asa ca da, raspund acum. Nu provocarii, ci femeii care a invatat, in timp, sa vorbeasca si prin taceri. chiar ai avut un profesor bun. Merita un ceai Gyokuro. Cu povestea, vine, ca de fiecare data el. Pentru ca abia acum inteleg ca nu lipsa raspunsului tau m-a pus pe ganduri, ci faptul ca, pentru prima data, tacerea ta m-a obligat sa-mi ascult propriile cuvinte. Si sa scriu textul asta.
Si poate ca acesta a fost, de la inceput, adevaratul rost al provocarilor dintre noi. Nu sa castigam unul in fata celuilalt, ci sa ne descoperim, incet, unul prin celalalt. Am reusit? Asta da provocare lansata pentru un raspuns. Asta ta tacere lasata dupa lecturarea acestui text. Asta da intrebare care merita sa ramana fara graba reactiei. Pentru ca, uneori, cel mai sincer raspuns nu vine imediat. Vine dupa ce cuvintele se aseaza, iar ecoul lor incepe sa spuna ceea ce noi inca nu stim sa rostim. Dar simtim pana in cea mai indepartata celula a noastra...
Asta e textul de azi. Sper sa intelegeti metafora, sensul si adevarul din el. Vacante misto sa aveti. CR_dixit!!!