Les Misérables-Victor Hugo
Pentru ca poate am suparat cu articolul de pe blog, pentru ca e februarie, pentru ca e cald si soare in urbea mea, pentru că astăzi "sărbătorim" Ziua îndrăgostitilor, voi mai posta o poezie aici. Am ales o poezie superbă a lui Victor Hugo, marele scriitor romantic al Frantei şi al lumii, poezie cu parfum de epoci trecute, în care se îmbină frumusetea şi candoarea iubirii cu nostalgia unor vremuri demult apuse:
Îti mai aduci aminte de zîmbitoarea viată,
De anii noştri tineri ca pomii înfloriti,
Cînd ascultînd fierbinte de-a inimii povată
N-aveam decît o grijă: să fim îndrăgostiti?
Cînd vîrsta mea-mpreună cu vîrsta ta întreagă
Nu dau la adunare nici patruzeci de ani,
De se-arăta chiar iarna în casa noastră dragă,
Credeam că-i primăvara cu umbra de castani!
Toti te priveau în juru-mi sub farmecul uimirii,
Cînd la Prado vreodată puteam mînca şi noi,
Mi se părea că pînă şi-n urmă trandafirii
Îşi întorceau spre tine învoltatele lor foi.
O! cît e de frumoasă! şopteau atunci în pripă,
Şi ce frumos miroase cu părul ei în vînt!
Sub pelerină are pesemne o aripă
Ce pare că n-aşteaptă decît să-şi ia avînt.
Cînd, unul lîngă altul, pe ulita bătrînă,
Noi rătaceam adesea, în legănat sfios,
Ar fi putut oricine să spună că se-ngînă
Aprilie şăgalnic cu maiul cel frumos.
Stam fericiti în casă, cu uşa încuiată,
Muşcînd cu lăcomie din bunul fruct oprit,
Iar gura mea o vorbă dacă-ti şoptea, îndată
A ta îi da răspunsul atît de mult dorit.
Ți-eram supus în toate şi tu supusă-n toate...
O! casă aurită în care te vedeam,
Umblînd doar în cămasă şi rezemată-n coate,
Privindu-ti tineretea în ciobul unui geam!
Şi cine poate-acuma să nu-şi aducă-aminte
De timpurile-acelea c-un cer mereu senin
De panglici, flori, mătase, de-acele dulci cuvinte
Cu care amorul nostru venea cu sacul plin!
Eu îti cerşeam întruna, iar tu erai miloasă,
Îti sărutam pe fugă un cald şi fraged brat,
Divina Comedie ne folosea drept masă
La suta de castane mîncate cu nesat.
Cînd pentru-ntîia oară, în mica mea odaie,
Ți-am smuls o sărutare din gura ta de foc,
Tu ai plecat zbîrlită şi toată o văpaie,
Eu, palid şi cucernic, am stat uimit pe loc.
Îti mai aduci aminte de-atîta fericire,
De şalurile-acelea ajunse cîrpe-acum?
O, lacrimile noastre de vis şi de iubire
Au luat şi ele astăzi al veşniciei drum!...
Si pentru ca ati fost copii cuminti (si) azi va mai aduc ceva. O scrisore de dragoste a lui Victor Hugo către Juliette Drouet in 1841. Este de o sensibilitate rar vazuta aceasta epistola de mai jos:
Îți mai aduci aminte, iubita mea?
Prima noastră noapte, era o noapte de carnaval, noaptea de lăsata secului din 1833. În nu știu care teatru se dădea nu știu ce bal la care trebuia să ne ducem împreună. (Întrerup scrisul pentru a-ți săruta frumoasa gură, și apoi continui). Nimic, nici chiar moartea, sunt sigur, nu va șterge din mine această amintire. Retrăiesc toate orele acelei nopți în clipa aceasta, una după alta, ca pe niște stele care ar luneca pe dinaintea sufletului meu.
Da, trebuia să te duci la bal și nu te-ai dus, și m-ai așteptat. Înger drag! Câtă frumusețe și câtă iubire! Cămăruța ta era plină de o minunată liniște. De-afară, se auzea Parisul cântând și râzând și măștile trecând gălăgioase. În mijlocul sărbătorii generale, noi ne rezervaserăm, ascunsă-n umbră, dulcea noastră sărbătoare. Parisul trăia o falsă beție; noi cea adevărată.
Să nu uiți niciodată, îngerul meu, ora aceea misterioasă care ți-a schimbat viața. Noaptea aceea de 17 februarie 1833 a fost un simbol și ca o prefigurare a marii și solemnei prefaceri care avea să se petreacă în tine. În acea noapte ai lăsat afară, departe de tine, tumultul, zgomotul, falsele străluciri, mulțimea, pentru a pătrunde în mister, în izolare și-n iubire!
(sursa: Andre Maurois, Olympio sau Viața lui Victor Hugo, Editura Univers, București, 1983)