Iteratie dupa Pietrele lui Aston
Vin astazi cu "intelegerea unui text dat", vis a vis de textul de ieri, pe care il puteti reciti aici : Pietrele lui Aston Randurile de mai jos sunt o interpretare personala, poate prea personala, a povestirii de acolo. Adica nu are nicio legatura de cauzalitate cu actiunea ci doar cu unele personaje de acolo. A iesit un text nebun, confuz si alambicat. Asa cum sunt toate de aici. Astept parerea voastra. Lectura placuta.
E trist cum cei dragi tie iti devin straini in anumite circumstante. Straini intr-o lume unde nu se identifica cu ei insusi si nici cu apartenenta la tine. Si nici cu NOI. Mi-ar fi placut sa intelegi ca inima mea iti apartine, chiar daca suntem atat de diferiti, eu Aston iar tu piatra. Piatra frumoasa, piatra culeasa, piatra incalzita, spalata si odihnita, la suflet in patutul tau de acolo, invelita cu grija in caciula. Democrit spunea ca "viata printre straini te invata cumpatarea, caci fiertura de orz si culcusul de paie sunt leacurile cele mai dulci importiva foamei si a oboselii". Fi-mi culcusul meu! As sta ghemuit in bratele tale intr-o mica canapea si mi-as gasi odihna mijind ochii si mestecandu-ti buzele. Apoi te-as transforma in alta piatra, mai mare si mai colorata, si din nou in alta apoi si tot asa. Nu te-ai mai simti singura niciodata pentru ca vei incepe sa reusesti sa ma intelegi, sa intelegi ca-ti sunt. Ce? Totul!
Timpul trecea si piatra mea se facea, in ochii mei, tot mai mare, mai neteda si mai frumoasa. Si pretioasa, valorizata in plus de sentimentul posesiei. Si era sigura de Ea, tot mai sigura de ea, de locul ei de necontestat. Am aflat apoi cu pretul propriei suferinte ca din aceasta cauza, intr-un an se pot intampla multe. Pot veni si pleca multe sentimente si persoane, pot aparea multe pietre, de tot felul, care mai de care firchizuite sa iti sara in ochi. Si sa le placi. Te-ai schimbat tu si pe urma s-au schimbat si cei dragi. Cei pe care ii iubeai au devenit simpli amici, cunostiinte comune iar simpli straini au devenit totul. Totul pentru tine, pentru sufletul tau, pentru bogatia ta. Asa m-ai invatat si pe mine care este cursul vietii, ce e azi poate disparea maine. Poate disparea intr-o cutie mare de chitara, carata anevoios pe plaja. Te-ai regasit acolo, tu piatra draga, cu ai tai, cu minunatii tai semenii, cu pietre bune, deosebite si frumoase, intre care te simti...Tu. Fericita, implinita si mai bogata decat credeai ca poti fi. Si ai ramas cu ei, cu acei semeni, cu ele cu acele pietre pe plaja. Acolo in lumina soarelui, in bataia brizei si in spuma valurilor. Am ramas singur printre straini, printre pietre straine, bat diferit de tot ce e in jur. Eu cu mine, unic, trist si ars de sarea apei de mare.
Nadajduiesc ca, la un moment dat, o sa o ajunga dorul de oamenii pe care s-a grabit sa ii alunge si sa ii lase sa plece. Dorul si de mine, bat albit de soare intr-o mare de pietre. O sa i se faca dor de cei pe care s-a grabit sa-i certe si sa nu-i mai vrei langa ea. In viata ei. In sufletul ei. In inima ei (nu de piatra).
Si atunci vei ramane iar singura, piatra mea draga. Mare, frumoasa, colorata coborata, pe caldaram, cu o pojghita de gheata pe tine. Te vei trezi iar printre oameni straini si iti vei da seama cat de singura esti acolo. Si saraca. Vei ramane si tu, doar tu cu tine, in asteptarea unui Aston care sa te culeaga din tarana si sa te duca acasa. Sau a aceluiasi pe care, odata demult l-ai transformat alungandu-l, in bat. Mare, negru, uscat, sarat si singur pe o plaja de pietre. Vei astepta sa rasara, sa vina, sa te culeaga de pe jos si sa te aduca Acasa. Acasa la Noi!