Lumini și umbre-Otilia Cazimir
În noaptea de 7 spre 8 iunie 1967, închidea ochii pentru totdeauna Otilia Cazimir, cea care a fost supranumită "Poeta inimilor simple", datorită faptului că multe dintre poeziile sale au fost scrise pentru cei mici.
Am scris si eu aici pe larg franturi din povestea lor de dragoste. Puteti citi urmand link-urile de mai jos:
Otilia Cazimir Toparceanu poveste de dragoste_1
Otilia Cazimir Toparceanu poveste de dragoste_2
Otilia Cazimir Toparceanu poveste de dragoste_3
Azi va propun o foarte cunoscuta poezie a ei. Lumini și umbre este poezia de debut a autoarei. Poeziile sunt pătrunse de sensibilitatea specific feminină. Chiar în primele sale poezii, se remarcă supremaţia reflectării faptului asupra efuziunilor lirice, creaţia poetei ţinând de un anumit realism psihologic. Este o poezie foarte frumoasă, de o mare profunzime și sensibilitate. Chiar se poate iubi si asa, la modul absolut! Versurile de mai jos o reprezintă atât de bine pe Otilia Cazimir incat merita sa le citim impreuna!
Lumini și umbre
Ai ochii negri, mincinoși și răi...
Fîntînile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adînc, ca ochii tăi.
Cînd vreau să plec mă ții în loc cu un cuvânt,
Așa se zbat copacii în furtună:
Ca pentru fugă crengile-și adună,
Dar rădăcina-i leagă de pămînt...
De azi încolo n-am să-l mai iubesc...
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Și zîmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc... de mîine!
Pe zi ce trece-ți semăn tot mai mult...
Așa izvorul ce s-aruncă-n baltă
Se-nvăluie cu mîlul laolaltă,
Și-n loc să-i spele apele verzui,
Își tulbură izvorul apa lui...
Arar în ochii-mi dragostea surîde...
Și buruiana prinsă de pripoare,
În ciuda stîncii goale și aride,
Tot înflorește, vara, cîte-o floare.
Vorbește-mi blînd, mi-e inima bolnavă...
Iubirea m-a întîmpinat cu ură:
În loc să-mi toarne cîte-o picătură,
Mi-a dat, întreagă, cupa-i cu otravă.
Cînd voi pleca, mă vei uita ușor
Și nici nu s-ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el...
Mi-e fața împietrită ca o mască
Și-n ochi lumina-i gata să se stingă...
Chiar diamantului, ca să sclipească,
Îi trebuie o rază s-o răsfrîngă...
Și-n clipa cea din urmă-a judecății
Își vor primi zadarnica răsplată
Și ochii tăi că n-au știut să plîngă,
Și ochii mei că n-au rîs niciodată.
Păstrează-mi mîna mea într-ale tale,
Să stăm așa, alături amîndoi...
Nu simți ce singuri am rămas pe lume
De cînd iubirea nu mai e cu noi?
Iubirea ta nu crește și nu moare,
Ci totdeauna-i rece și egală;
E ca o floare artificială
Pe-o pajiște cu maci arzînd în soare...
Ce demon oare mi te-a scos în drum?...
De-ar vrea viața azi să mă dezlege
Și raiul ei să mi-l deschidă-acum,
Tot iadul nostru dulce l-aș alege!
Eu am să plec cu sufletu-mpăcat
Că nu las nimănui moștenire
Un suflet greu de ură și iubire,
Bănuitor, și trist, și-înfrigurat...
Am închinat iubirii trecătoare
Sclipiri de suflet și scîntei de rime-
Însîngerate jerbe funerare
Pe un mormînt în care nu e nime...
M-am resemnat... atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Și-aștept răspunsuri, care n-or să vie,
La întrebări pe care nu le-am pus...