Manusa

Continui astazi saga articolelor de suflet care sa va mangaie sufletul zilele astea. Aceste ultime texte sunt cadoul meu de Craciun. Azi avem un "caz banal". Si real. O manusa pierduta vazuta de mine zilele trecute pe trotuar. Hai sa vedem ce text a iesit. CR_

Zilele trecute, intr-o dimineata rece de iarna, mergeam agale pe strada. Asa cum o fac mereu, cufundat in ganduri, trairi, amintiri sau idei. D-alea nastrusnice de va plac voua. Dar e Post, suntem cuminti. Deocamdata! Mergeam pe caldaram cand deodata am zarit ceva si o explozie de trairi mi-au invadat unicul neuron disponibil pentru visare la ora aia. Pe trotuar, langa bordura, zacea o manusa de piele. Mica, de dama, cu degete lungi. Parea o pasare, cioara de felul ei, atinsa de alica vreunui vanator nepriceput. Cine mai vaneaza azi ciori? Cazuse, probabil, dintr-o geanta grabita, pierduta din neatentie. Atat de simplu. Nimeni nu se oprise dupa ea. Nimeni nu se aplecase sa o ridice. Nimeni!!! Ramasese acolo, in frig, abandonata, ca si cum n-ar fi apartinut niciodata cu adevarat cuiva. Cui sa-I trebuiasca ceva neimperecheat? Ramasese acolo, expusa frigului, inutila fara perechea ei, asteptand ceva ce nu mai venea. Ramasese acolo, ca si cum ar fi fost uitata de cineva care nu si-a dat seama cat de mult conta. De obicei ne dam seama de importanta lucrurilor dioar cand avem nevoie de ele
M-am gandit cat de usor se pierd lucrurile atunci cand nu esti atent. Nu cu zgomot, nu cu usi trantite, nu cu explicatii. Ci pe tacute. Aluneca din viata ta si tu continui sa mergi, convins ca e totul la locul lui , pana cand e prea tarziu sa mai cauti.. Asa se pierde si un suflet. Nu pentru ca pleaca, ci pentru ca nu mai e tinut. El nu pleaca. CADE! Cade pentru ca nu mai e cautat cu privirea, nu mai e intrebat dimineata , l apranz si seara “esti bine?”, nu mai e strans atunci cand tremura de frici, de nervi sau de frig. Si nimeni nu observa momentul. Doar el. Doar el stie. Iese din NOI incet, aproape politicos. Iese din NOI cu rusine, fara drept de apel. Fara cearta, fara drama, fara explicatii inutile. Iese doar printr-o lipsa de grija repetata, prin maini care nu se mai cauta, prin priviri care nu se mai opresc ochi in ochi, cuget in cuget. Iese nu din rautate, ci din oboseala, din prea mult “mai tarziu”, “mai vedem”,”poate”, iese dintr-o neatentie care doare, din amanari marunte care se aduna. Si se tot aduna. Cand unul dintre noi slabeste stransoarea, dubletul se rupe. NOI nu explodeaza, el se destrama incet-incet.
Si sufletul ramas singur pe trotuar nu mai e al nimanui. Exact cum manusa nu mai incalzeste nicio mana. Iarna trece. Trece si primavara apoi. Trec anii… Oamenii trec si ei. Nepasatori. Oamenii calca pe langa. Iar ce s-a pierdut din neatentie nu mai stie sa gaseasca drumul inapoi. Ramane acolo, rece, martor tacut al unui NOI care n-a fost bine pazit. Sufletul ramas singur este exact ca manusa pierduta care nu mai incalzeste nicio mana. Nu mai poate fara perechea ei. Stiu ca am mai zis asta mai sus. Am mai zis inca o data pentru ca asta e senta. Si, daca vreti sa stiti parerea mea sincera, cel mai tragic nu e ca se pierde, ci ca nimeni nu se opreste. Nici macar noi. Sufletul ramas pe trotuar nu mai e al nimanui.