Nu mori decat o data
Sunt serios si trist. Am pierdut acum ceva vreme un prieten. Imi este asa greu sa scriu la trecut despre asta incat trebuie sa fac eforturi sa implinesc articolul asta. Ma veti intreba de ce scriu? Nici eu nu stiu inca. Eugen Ionescu avea o vorba "Pourquoi jécris ? Je suis encore à me le demander". Si eu inca ma intreb... Ma veti intreba de ce scriu tocmai acum? Am asteptat sa treaca cele 40 de zile crestinesti cand nu e bine sau indicat sa pomenesti pe cel disparut decat in rugile de iertare a pacatelor si odihna vesnica in pace. A fost o prietenie ce a dainut peste timp vreme de mai multe decenii. Nu pot realiza ca a venit vremea in care telefonul nu va mai suna de pe numarul lui, nu ne vom mai intalni pe strada sau la o bere, nu vom mai rade si nu vom mai mistocari oile Domnului infumurate sau inganfate. Se impamantenise intre noi de zeci de ani obiceiul ca el sa aiba locul lui la masa mea la petrecerile comune si eu sa am coltisorul meu la el acasa langa masuta pe care imi tineam bautura. Dintr-odata realizezi ca toate astea nu mai sunt, nu mai au cum sa mai fie. Nici lacrimi, nici oftat si nici pareri de rau nu mai ajuta acum. In repetate randuri in ultimii ani ii atrageam atentia sa ia un minim de masuri in ceea ce priveste sanatatea si sa nu ia mereu in deradere sfaturile doctorului. Viata nu e o gluma mai Giuseppino, Peppino. La alocutiunea lui "ca orice om moare", si "daca tot mor macar sa mor impacat si implinit" eu ii spuneam ca..."nu poti muri decat odata". Nu am crezut niciodata ca se poate intampla sau ca sa fiu mai precis...ca se poate intampla asa de repede. Si...intr-un inceput de august s-a dus, totul s-a terminat pentru el. Vream sa va marturisesc ceva, asigurandu-va ca ma doare-n acceleratorul de particole de la Geneva de parerea voastra legata de aceasta marturisire. Nu am fost sa il vad in nefiinta. Nu am putut merge. Nu au fost niciun fel de oprelisti materiale, dar nu am mers. Nu am vrut. Probabil ca sunt egoist, poate insensibil pentru cei din jur sau superficial dar eu asa am simtit atunci ca trebuie sa fac. E bine ca persoanelor disparute sa le pastrezi imaginea vie de cand trupul si sufletul se completau reciproc in aceeasi fiinta, nu imaginea dintr-un coparseu, imaginea aia livida galben-cenusie care iti estompeaza si cele mai vii amintiri mai apoi. Ulterior mergand la cateva manastiri, in concediu fiind, i-am aprins lumanari. Asa ciudat este sa nu mai deschizi usita de "VII" pentru cineva apropiat si sa depui lumanarea aprinsa alaturi. Ma gandeam in clipele alea ca in loc sa mergem la o bauta impreuna si sa spunem bancuri eu vin cu lumanari....Asta e...Tresar cand ii vad numarul in telefonul meu(nu l-am sters pentru ca inca nu am acceptiunea ca nu mai este, nu m-am obisnuit cu asta), tresar pe strada cand vad persoane asemanatoare ca statura lui, tresar mereu cand vad cate o cunostinta comuna. Am multe de spus, poate voi face update pe articolul asta, sa nu va intristati de ceea ce am scris, bucurati-va de fiecare clipa, bucurati-va de viata, iubiti-o si iubiti. "Daca dragoste nu e nimic nu e" zicea marele Preda. Incep sa gasesc motivatie pentru articolul asta. Ai grija de tine cetitorule, nu mori decat o singura data si eu te iubesc prea mult ca sa vin sa particip la inmormantarea ta.
Odihneste-te in pace Gino...