Omagiu-Duiliu Zamfirescu

Scriitorul roman Duiliu Zamfirescu s-a nascut pe 30 octombrie 1858, in Plainesti (azi Dumbraveni), judetul Vrancea.

In perioada 1877 - 1880, Duiliu Zamfirescu urmeaza cursurile Facultatii de Drept de la Bucuresti. In anul 1881, practica o scurta perioada avocatura la Focsani, urmand ca un an mai tarziu sa devina redactor la ziarul Romania Libera din Capitala. Duiliu Zamfirescu isi face debutul in literatura in anul 1883 cu volumul "Fara titlu", publicat in revista "Literatorul", condusa de Alexandru Macedonski. In acelasi an intra in cercul Junimii. In anul 1888 incepe colaborarea cu revista Convorbiri literare, in care a publicat o mare parte din operele sale. Noapte buna, Locotonentul Sterie, Spre Mare, Conu Alecu Zaganescu, Subprefectul si Strabunii nostri reprezinta cateva dintre acestea.
 
Duiliu Zamfirescu scrie in anul 1911 primul roman epistolar-filozofic din literatura romana, intitulat "Lydda", dar cea mai importanta contributie a sa la literatura romana o reprezinta cele sase romane din Ciclul Comanestenilor: Viata la tara, Tanase Scatiu, In razboi, Indreptari, Anna, Ceea ce nu se poate.
In anul 1916 Duiliu Zamfirescu este ales presedinte al Societatii Scriitorilor din Romania, iar in 1918 devine vicepresedinte al Academiei Romane.
 
Duiliu Zamfirescu moare pe 3 iunie 1922 la manastirea Agapia din judetul Neamt. Scriitorul este înmormântat în Cimitirul Sudic din Focșani.
 
Va propun pentru lectura doua din poeziile sale cele mai cunoscute.
 
 
Te-am întrebat
 
Te-am întrebat
unde-i speranța cea râzătoare;
tu mi-ai respuns
că s-a ascuns.
Te-am întrebat
unde-i iubirea cea arzătoare;
tu mi-ai șoptit
că-ar fi murit.
Acum te-ntreb
unde-i mormântul ce le cuprinde
și tu-mi spui drept:
"Îl port în piept."

 

------------------------------------------------------------

Adio

Adio, dulcea mea durere
Ce-atât de mult m-ai chinuit.
Te las, că nu mai am putere
Să te urmez pân-la sfârşit.

Tu eşti sfioasă şi curată
Ca floarea albă de pe stânci,
Dar ai făptura vinovată,
Cu ochii negri şi adânci.

Şi nu-nţelegi că eu sunt bietul
Nebun culegător de flori
Ce mă ridic încet cu-ncetul
Până la stâncile din nori.

Dar forma ta înşelătoare
Ia calea timpului apus,
Şi când ajung până la floare,
Ea se ridică tot mai sus.