Omagiu Nichita...
13.12.2021 10:00
"Perechi, perechi se-afunda-n noapte cai,
Cu nări incendiate de amurg,
Și nu pleca iubirea mea, mai stai,
Nici râuri și nici lacrimi nu mai curg..."
În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983 ninsese mult. După miezul nopții ninsoarea devenise și mai abundentä. Își auzea atunci cel mai bine gândurile, știa ce o să se întâmple cu el. Unii spun că ultimele lui cuvinte ar fi fost: " Verde, văd verde...". Alții spun că ar fi zis: " Respir, doctore, respir...". Eu CopilRau nu spun decat atat. A fost ultima noapte a lui Nichita pe Pamant.
Deși s-a simțit tot mai rău în ultima perioadă și deja își dădea seama că îl trădează corpul, nu-i mai plăcea cum arată în fotografii, a continuat să trăiască la fel ca până atunci.
Pe 9 decembrie 1983, sfârșitul era aproape. Se afla la Drobeta Turnu-Severin, martor la căsătoria prietenilor Ofelia Rotaru și Alexandru Condeescu. S-a bucurat de călătorie, dar le-a spus că se simte cam obosit din cauza unor nopți nedormite. La cină, urmându-și obiceiul, îi scrie un poem gazdei, apoi se retrage în cameră, mai devreme decât obișnuia. Ficatul lui era măcinat de ciroză. Duminica, pe 11 decembrie, Nichita se trezește târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Și totuși, împreună cu cei doi tineri căsătoriți și cu Dora face planuri de viitor. Deși inițial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăște să se întoarcă cu toții, a doua zi la București.
Luni de dimineață nu se trezește însă la timp ca să prindă trenul. Doarme din nou până spre prânz și refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea și doarme agitat până la București. Trenul intre în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă… Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Același Mircia Dumitrescu își amintește o întâmplare despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea…” Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioatele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noapte, lupta s-a sfârșit și Nichita a murit. Stop cardio-respirator.
„Ce din poem îţi place mai mult?”, îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu. „Odă în metru metru antic”, pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, i-a răspuns Nichita. „Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit.” Și punct. Prietenul lui Johnny Răducanu, căruia îi spusese oarecum premonitoriu „când oi muri, am să fiu un amărat de poet, care n-o să aibă nici cruce!”, ani întregi a mers la mormânt, unde vărsa câte o sticlă de vodcă pe pământ…

Nichita este neasemuitor, el este miracolul de care ne este dor. Un dor enorm pentru unii, un dor absolut pentru alții, un dor infinit pentru câțiva.Poezia lui ne intră în suflete ca cel mai puternic și proaspăt aer. În plus, Poetul a lăsat în urmă și niște sentimente, mai ales de iubire. Și "sentimentul este sfânt în om...este hrana cu care el satură foamea secundelor pe care omul le mai are de trăit."