Omagiu-Nichita Stanescu
31.03.2022 08:20
Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
Acest articol este In memoriam Nichita Stănescu, "îngerul blond" al literaturii române.
La 31 martie 1933, la Poieşti, se năştea Nichita Stănescu, poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.
Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea "dumnezeiesc de frumoasă". În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul "Sfinții Petru și Pavel“ din Ploiești, iar între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. A fost laureat al Premiului Herder iar în 1980 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură: "O viziune a sentimentelor", "Necuvintele", "Epica magna".
"Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lasa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi, dar… de dragoste mai ales.” (Nichita Stănescu)
Bănuiesc că putem lasa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi, dar… de dragoste mai ales.” (Nichita Stănescu)
CÂNTEC FĂRĂ RĂSPUNS
Nichita Stănescu
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă de vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă de vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri, fără umbră?
soare căprui răsărindu-mi peste umăr
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri, fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
Vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare aburită de ger.
Vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare aburită de ger.