Omagiu-Otilia Cazimir
12.02.2022 11:15
Într-o zi de 12 februarie 1894 se năștea la Cotu Vameș (comuna Horia) județul Neamț Otilia Cazimir. A fost al cincilea copil ai învățătorilor Ecaterina și Gheorghe Gavrilescu şi a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale şi universitare la Iaşi, oraş în care şi-a petrecut întreaga viaţă. A decedat la 8 iunie 1967 la Iași.
De-a lungul timpului Otilia Cazimir a fost supranumită „poeta sufletelor simple”, fiind cunoscută în special pentru poeziile sale destinate copiilor. Otilia Cazimir este în realitate un pseudonim folosit de poeta Alexandra Gavrilescu.
Pseudonimul i-a fost ales de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut noul nume: „Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă…”.
A folosit și alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol cu care a semnat în presă, mai ales, articolele „feministe”.
A fost căsătorită cu George Topârceanu pe care l-a cunoscut în casa lui Mihail Sadoveanu care organiza serate literare cu scriitori și oameni de cultură. Despre tumultoasa lor iubire, unica, absoluta am scris pe larg 3 articole pe care le puteti (re)citi aici :
Otilia Cazimir Toparceanu poveste de dragoste_1
Otilia Cazimir Toparceanu poveste de dragoste_2
Otilia Cazimir Toparceanu poveste de dragoste_3
Pentru bogata sa activitate literară, Otilia Cazimir a primit numeroase premii şi distincţii: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Naţional pentru Literatură (1937).
Vis alb
Aș vrea cu tine să mă duc departe,
la Polul Nord, sub cerul de opal,
când gheața mării clare se desparte
în blocuri plutitoare de cristal.
Desfășurând culorile-i spectrale,
s-ar înălța deasupra noastră ca un fald
dantela aurorii boreale,
de purpură, de aur și smarald.
Banchiza albă ne-ar așterne-n față
covoare de omăt imaculat.
Și-n adăpostul mic, scobit în gheață,
am arde-un foc de spirt denaturat.
Din larga-mpărăție de zăpadă,
s-ar aduna fantasticul norod
al nopților polare, să ne vadă:
urși albi, de vată - foce mari, de glod...
Iar când natura-n soare nou învie
și când văzduhul nu mai e opac,
într-un bazin de sticlă argintie
ar licări oglinda unui lac.
Acolo-n apa-i calmă și albastră
m-aș duce-n zori de ziuă să mă scald
și cât ar fi de frig, iubirea noastră
m-ar face să-mi închipui că mi-i cald!