Otilia Cazimir Toparceanu poveste de dragoste_2

Câțiva ani mai târziu după ce se cunosc fac pasul cel mare și se mută împreună într-o casă din Iași ce aparținea familiei lui Demostene Botez, casa în care Topârceanu a și murit, în urma unui cancer hepatic, la vârsta de 51 de ani. Se întâmpla în anul 1937, după 25 de ani de iubire dintre George Topîrceanu și „poeta sufletelor simple”. Idila dintre Topârceanu și Otilia Cazimir se desfășura cu multă discreție, aproape și-o ascundeau și lor înșile cum am aflat deja. Iar dacă Topârceanu își mai permitea o glumă de-a lui, rafinată și  savuroasă, Otilia se străduia adesea să treacă neobservată de „Ceahlăul literaturii române', timorată de simplul fapt că era femeie. Despre dragostea lor am fi aflat mai multe dacă, la moartea acestuia, în 1937 cum ziceam mai sus, rudele lui nu s-ar fi repezit precum corbii să apuce tot ce era de apucat, inclusiv scrisorile pe care le schimbaseră cei doi de-a lungul anilor. Din unica scrisoare care s-a păstrat, adresată de Otilia Cazimir unei prietene comune, după moartea poetului, aflăm cu de-amănuntul ce lucruri au luat rudele și ce a mai reușit ea să salveze ca suvenir pentru ea și pentru fiul poetului, Gheorghe, cu care se pare că a fost în relații calde. 30 de ani i-a supraviețuit Otilia Cazimir lui Topârceanu, ani în care și-a continuat cu succes cariera literară, dar și doliul după singura ei dragoste. Din scrisoarea in cauza aflăm astfel unele lucruri despre îndrăgitul autor, despre care Otilia vorbește în termeni duioși, sinceri, cu naturalețea sufletului iubitor, când moartea nu desparte, iar durerea se transformă în nostalgia amintirilor, în duioșia păstrării cu sfințenie a lucrurilor comune, pentru ea, dar și pentru posteritate, și în tandrețea gesturilor de cinstire a memoriei, numele lui fiind neîntrerupt rostit sau scris, florile revărsându-se mereu pe un mormânt, chiar dacă percepția ei cea mai concretă era că el trebuie să fie pe undeva, în altă parte, și că se vor reîntâlni. (mi s-a atras atentia bland, dascaleste, de catre un cititor, ca frazele de aici sunt cam lungi. Dupa fraza precedenta, cred ca voi lua bataie. La propriu). Ceea ce s-a și întâmplat, după o așteptare de 30 de ani, timp în care a scris versuri și proză și a realizat traduceri importante.Trecerea ei „dincolo” a fost o reîntâlnire a spiritelor celor ce au avut vocația unei iubiri nepieritoare, a supraviețuirii în spirit, a nemuririi, ca o întoarcere la izvorul veșnic al tuturor lucrurilor, izvorul lor, ce duce în sânul nemărginirii, pe care îl numim simbolic, Otilia și George.
Hai sa vedem, selectiv, una dintre lungile confesiuni ale poetei către prietena sa :

16 mai 1937 : Duminică seara

(…) Dar nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt.[În cimitir] El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.
(…)Voi mai găsi volumele de psihologie ale lui Dumas, negre pe de margini de adnotări? Şi "Le rire" al lui Bergson, şi atâtea altele? Mă lași să pun deoparte, pentru mata, una din cărțile care i-au fost dragi, dacă voi mai găsi vreuna? O să am câteva din lucrurile lui. O să am cuverturile lui de divan, covorașul cu icoana, mașina de scris, un telefon, o măsuță, maperonul de la mata, clișeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera.
 
(…) "N-aș fi vrut să te las așa…" și "Cui te las?", mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, știi că am râs până la sfârșit, ca să-i dau curaj? Da, greșelile le făcea cu puritatea, cu simplicitatea şi cu neglijența unui copil. A unui copil care se simțea iubit și știa că i se iartă orice. Așa cum l-ai înțeles mata, l-am înțeles toți. Nu vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o față de mine. Nu vezi mata că nu și-a aranjat “oficial” nici interesele lui? S-a mulțumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – “Ai ceva scris la mână? Dacă nu, cine-o să te creadă?” M-au crezut toți, afară de ai lui. Dar ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, și i le-a aruncat în obraz lui, când nu mai era. Nu știu ce scrisoare ți-am scris. Cred că am făcut și greșeli de ortografie! N-o mai recitesc. Alta, nu ți-aș mai putea scrie. Nici acum, nici cine știe câtă vreme.
Mi-ești dragă, Didi”

O ultimă confesiune :
De ziua lui, în fiecare martie își cumpăra și-i plăcea să primească zambile, flori viguroase și delicate în același timp, cu parfum violent și suav. «Îmi sea­mă­nă», zâmbea… I-am trimis și anul acesta, ca și anul trecut, ca în toți anii, cea mai frumoasă zambilă pe care mi-a dăruit-o primăvara. Iar în luna mai, când s-au împlinit anii de când a plecat dintre noi, i-am descărcat pe mormânt, ca în fiecare an, tot liliacul grădinii mele.

Amintirea bărbatului iubit a rămas ca o icoană în casa femeii. Era prezent pretutindeni, pe banca din grădină, în cadrele de pe pereţi şi de pe birou, cum reiese din poeziile ei.

Am vrut în ciuda zâmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc.
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu-n cale.

M-am resemnat; atât a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Şi-aştept răspunsuri care n-or să vie
La întrebări pe care nu le-am pus.    (Lumini și umbre)

Maine voi publica scrisoarea in cauza in intregime, Pana atunci bucurati-va de viata si iubiti-va mult. Total daca se poate. Si sincer, desigur