Incercare literara-Pana la stele
18.08.2023 11:45
Te iubesc pana la stele si inapoi. Auzim cu drag expresia asta din cand in cand. Iar cand noi suntem unul din actorii dialogului, dragul e si mai mare. "Pana la stele si-napoi" e o infinitate de timp si spatiu. De ce infinitate? Pai stiti voi la ce stele facea referire "poetul"? Iubirea e mare, e imensa, infinita, ea este pana la stele si-napoi. Dar nu despre asta as vrea sa va retin atentia astazi. Vorbim tot despre stele dar in alt context. Iaca cum:
Ca sa fiu sincer cu voi de la inceput, nu am încetat niciodată să plâng până la stele. E tot o infinitate si treaba asta, un ocean de iubire, un ocean de lacrimi. Am încetat să le mai spun oamenilor despre asta. Toti sau aproape toti asteapta un "te iubesc pana la stele", nu lacrimi. Am incetat sa mai zic, pentru ca tocmai mi-am dat seama că nimeni nu e acolo să (ma) asculte. Unii oameni vor spune poate că, ar face-o, adica ar asculta, (la ce va zboara gandurile?) și poate multi o vor face, dar numai până la un anumit punct. Fiecare are limita lui de suportabilitate. Cu voia voastra chiar si eu imi definesc o limita de genul asta. Apoi ei, oamenii se așteaptă sa iti treaca si sa te vindeci. E cam ca incarcarea unui camion cu motostivuitorul, expermentezi sa vezi cat tine si apoi mergi mai departe. Va era dor cred, de explicatiile mele tehnice de genul asta. (stiti ca e-ink-ul se excita schimbandu-si culoarea la trecerea printr-un potential electric?). Reveni la oameni. La "acei" oameni... Nu-i învinovăţesc. Lumea este astazi deja atât de ocupată, e prinsa in tentaculele sistemului (am vrut sa zic in madularele lui, dar ma socot ca puteati intelege "pe langa"). Toată lumea se chinuie să facă lucrurile să meargă in directia buna pentru ea. Cateodata aceasta lume, viata lor, a celor oameni, devine victima esecurilor lor, fiind plină de vise spulberate, de amaraciune si regrete. Iar eu continui încă sa plâng spre stele din când în când, pur și simplu pentru că știu că visele lor sunt spulberate, ca sacrificiile facute sau renuntarile de la care au trebuit să abdice au insemnat totul la un moment dat in viata pentru ei. Si plang pana la stele si-napoi. Plang pentru că în timp ce știu că eu pot merge înainte și pot lasa tot raul în urmă, pentru că așa funcționează viața, unii dintre ei se spulbera incet, incet, permanent in bucati din ce in ce mai mici. Plang si pentru asta, pentru ca știu sigur că inima mea își va aminti mereu. De ei...., intregi, ca pe vremuri!
Plâng până la stele ca să se știe cât de mult am încercat sa pastrez, sa repar si sa cultiv echilibrul. Apoi țin plansul pentru mine, impreuna cu stelele, sperând în tăcere că într-o zi, când voi fi mult mai înțelept și mai capabil decât sunt astăzi, sa dau peste un vis vechi lăsat în urmă impreuna cu actorii lui de atunci. Iar in acel moment, cu maturitatea si intelepciunea sedimentata-n timp sa descoper că în sfârșit îmi pot permite să mă străduiesc mai mult sa ajut, sa indrum, sa invat, sa sfatuiesc. Oamenii, nu stelele!!! Va promit ca voi încerca.