Pe la colturi
Azi vreau sa vorbim despre colturi. Nu stiu ce o sa iasa, dar asa mi-a venit in cap ca titlu de articol. Pe la colturi! Vedeti ce patiti, vedeti de ce aveti parte daca nu propuneti voi subiecte de lecturat pe aici! Azi vorbesc "Pe la colturi" despre colturile vietii, cotiturile alea care ne deregleaza GPS-ul fiinta si indeamna sufletul sa spuna cu voce ridicata: "opriti, vreau sa respir!".
La colțurile vietii, seara în amurg, tăcerile devin ușoare precum aerul. Dar despre taceri poate verbalizam altadata. Te simti singur, tu cu napastele tale. Tu impreuna cu gandurile si amintirile tale. Te simti gol, atarnat doar de sunetele de peste zi care insa au plecat si ele să se culce odată cu vacarmul orelor stinse. Nu te simti rau sau parasit, doar gol. Sunetele au plecat, imaginile au ramas doar lipite in memorie un pic in amintiri care se vor volatiza si ele, dar lăsat la schimb un pic de tristețe și câte o lacrimă curata, rotunda si grasa atarnand greu pe gene. Sau poate asta e doar in inchipuirea ta. O lacrima, roua lucitoare, pe care sacul conjunctival cu greu o tine cu dintii sa nu se prabuseasca in abis pe obrazul gol, lucios si lunecos spre barbie.
La colțurile vietii, numite popular si rascrucile vietii, in incercarile ei cele mai nebanuite, fericirile trecute par a uita drumul spre casa răsucindu-se cu o piruetă elegantă in sensul acelor de ornic cu 180 de grade. Ceasornic deh, pe limba noua. Dar despre fericiri vorbeam, sa revin ca altfel "scap pe campii" si cine stie ce mai zic. Si uite asa in toate acele zile de rascruce, fericirile toate par sa plece sa apuna intr-un vis. Sau intr-o speranta. Sau intr-o dorinta, dupa caz. Si te simti singur, singur cuc si neajutorat. Nu ma intrebati femininul de la "cuc" ca nu am mintea potrivita sa va raspund. Te simti cu sufletul gri si cu fericirile (iar cu ele) uitand drumul spre căminul pe care l-au umplut odinioară cu viață și optimism si veselie. Uiti pana si cand ai zambit ultima data. Zambet larg, circular sau in sens giratoriu, zambet din toata inima, zambet cu tot sufletul.
La colțurile vietii, lămpile iubirii așteaptă cuminți nașterea stelelor ca să iși ia lumină din ele, lumina din Univers. Pesemne ca or fi ca lampile solare, Doamne iarta-ma ca nu stiu, dar nu hulesc. Asteapta sa isi ia lumina din Universul ala care a nascut demiurgi, zei si cioburi de astrii, praf de stele, cum imi place mie sa glasui. Si apoi, asa cum pana si cometa Halley isi intoarce fata pe pamant o data la 70-80 de ani asa si bucuria începe să amorțească sperând deznădăjduita, într-o resuscitare niciodată târzie, indiferent cat de lunga e noaptea. Sau rece si umeda! Sau neagra.
Pe la colțurile vietii pana si iubirile pleacă de la noi și se pierd pe undeva până să ajungă la destinație. Poate ca odata plecate, nici nu mai au destinatie. Sunt doar frunze-n vant purtate de curentii atmosferici, haussian, haotic adica, pentru urechile iubitoare doar de stiinte umane. Sunt doar asa..., inerte intre doua lumi. Lumea erei noastre trecute si lumea disparuta de dupa era noastra cand masa nu mai e masa iar acasa nu mai e acasa. E doar nimic si iubirile fug. Iubirile fug de... "nimic", sa nu uitati asta! Rătăcesc calea spre Pământ, si deseori rateaza si asufletizarea pe sufletul drag. Se intampla dintr-o regretabila eroare de paralaxa, probabil. Si atunci isi strica trenul de aterizare (am scris eu odata mai multe despre asta... da, "despre...") si umblă de nauce de colo-colo, fără busolă, si fara posibilitate de conectare la google maps. Ori astazi, cine isi mai gaseste calea, tinta, targetul, fara google maps? Revenind la iubiri, odata plecate, merg hai-hui, aparent fără nicio țintă știută, oprindu-se din loc in loc si mangaind inimi seci aciuate ca scaietii lipsiti de orice formă de viață. Imbratisand inimi care nu merita acele iubiri, inimi gaunoase dar pofticioase. Si corpuri la fel...
Pe la colțurile vietii poate sta si o persoana ca mine sau ca tine, cu ochii acoperiți de un zâmbet melancolic si cateodata si prost mascat, rau regizat. O grimasa care numai a zambet nu seamana. La colturile vietii se poate pierde speranta, lumina care vine de la soare, de la soarele tau, obligandu-te aproape sa iti roteasti ochii, cu o mișcare mecanică si cu încredere oarbă, către intunericul care se prefigureaza-n zare. Intuneric unde așteaptă, îmbrăcată în lumină rece de 7000 grade Kelvin, (sau poate si mai mult)... Luna. DA, Luna!!!
Pe la colțuri... viața insasi arată ca un perpetuum mobile, ca o iubire fără de regrete, ca o năzuință fără de sfârșit către bine și mai ales ca un dor de neostoit. Orice colt cunoscut nu poate avea mai mult de 90 de grade, astfel s-ar transforma in altceva. Cum in ce? In ascutit sau obtuz. La fata sau la minte. Dar mai apoi, odata cu gradul... 91 vine un nou început. 91 se transforma in 1 si revine speranta si bucuria de a fi. Totul e ca un fel de mantuire, un fel de regasire, renastere, restaurare. Reloaded!!! Murphy are o vorba: "daca astazi iti este rau zambeste, maine poate fi si mai rau"! Asa ca zambiti si voi!
Si cand te gandesti ca totul a inceput..."Pe la colturi"... , ce titlu simplist de viitor articol insipid, inodor, incolor. A, si fara substanta, gol, nud, erotic de nud...