Ploaia si noi

Niciodată nu mi-a părut rău pentru dragostea în plus pe care am oferit-o neconditionat de vreun gand rebel. Nu mi-a parut rau pentru vremurile in care am mers cu capul sus descoperit, prin ploaie, pentru vremurile in care inca priveam ce e mai bun in oamenii care nu vedeau binele din mine. Dar nu voi minți, uneori, când privesc ploaia și singurătatea mă prinde din urmă, mă trezesc sperând ca acea dragoste suplimentară să-și găsească drumul înapoi spre mine. Nu-mi pasă cât timp dureaza sau in ce formă vine, fie în viața asta sau în următoarea, într-un fel sau altul. E bine să găsești frumusețea în ploaie, să găsești liniștea în singurătate, să zâmbești oamenilor la întâmplare, sa razi pe caldaram, să iubești lucrurile vechi, să te joci cu animalele de companie pe care le întâlnești pe străzi, să te comporți imatur pentru lucruri fără sens și mărunte. Sa ramai un copil dansand in ploaie, chiar si un copilrau. Sa razi si sa faci haz de necaz pana te uzi de tot. Dar de ce zic eu "necaz"? Doar...haz. Este în regulă să spui cu adevărat oricui ce ai în minte, să nu te superi pentru nimicuri, să le spui oamenilor cât de frumoși sunt, cât de buni sunt, cât de uimitori sunt, chiar dacă ei nu se considera asa, sau nu cred asta. E bine sa fii tu si e bine daca oamenii cred ca esti o persoana diferita, speciala.

Uneori stau pe balcon, uitându-mă la ploaie. Câteva minute. Uneori ore întregi. Alteori stau pe strada. Tot atata vreme. Eu cu ploaia mea si cu... "ploaia". Sunt ud si constientizez ca există ceva despre apă care îmi face inima să exulte. Si sufletul sa surada. E dorinta de a uita umbrela acasa sau a o lasa agatata de sparatul scaunului din cafenea si a iesi sa imbratisezi ploaia. Apropo, ploua peste orasul meu, ploua peste seara, ploua peste noi. Dar.... "ce mai conteaza"?....