Randurile de azi
Azi scriu iar. Asa am primit "indicatii". Sa scriu! Hai sa vedem ce iese. Sa vedem cum vor polua "Randurile de azi" spatiul de aici. Si cum vor perturba in vreun fel sau altul emotia dumneavostra. Sau NU...
Sufletul nu cunoaște amânarea. Cum am putea avea noi suflet sa facem asta.., sa amanam dorinta....sufletului? Sufletul îți cere acum, simte acum, plânge acum, râde acum. Sau spera, sufera, traieste la timpul prezent. El nu amână nici tristețile pentru mai târziu și nici nu ține în loc zâmbetele. El traieste, este viu, mai viu decat noi. Sufletului îi este dor și nu-i trece de dor. El plânge chiar și după ce ochii rămân fără lacrimi, iar uneori, se simte singur chiar dacă, de fapt, tu nu ești singur. Si i se face iar dor. Iar si iar si iar. Ii e dor la plecare, ii e dor la despartire, ii e dor la revenire, ii este dor mereu. Si cand e singur ii e dor, si cand e conectat cu lumea ii este dor. Sufletului îi este străină amânarea. Nu poate concepe un "poate maine". El cere ce-i al lui și se tânguie după ce-i lipsește. Azi!!! Retineti! Astazi! Pentru el nu există mâine. Pentru noi insa... Pentru NOI cei care...
...pe tot parcursul vieții noastre ne împiedicăm și cădem. Cateodata ne si lovim. Mai tare sau mai rau in functie de inaltimea de la care are loc caderea. Daca nu ne spargem de tot la aterizare, ne facem un check scurt sa verificam sistemele si functiile vitale. Apoi, ne ridicăm și continuăm drumul sau schimbăm direcția, schimbăm locuri, chipuri și suflete. Schimbam ceva, asta e indubitabil. Ne întâlnim unii pe alții, pe drumurile pe care ne poartă propriile suflete (cele care nu cunosc amanarea) și ne schimbăm reciproc, într-un mod iremediabil, viețile. Ne iubim, ne rănim, ne urâm, ne iertăm, ne uităm. Unul pe altul. Sau ne completăm. Unul pe altul, unul cu altul, unul langa celalalt.
Mergand mai departe, ne dam seama ca de multe ori, cele mai reușite momente din viața noastră nu se află pe nici o listă, nu fac parte din vreun opis prestabilit. Sunt întâmplările care se petrec spontan, pe care nu le planifici amănunțit cu nu știu câta vreme înainte și care te fac fericit pe tine, într-o clipă oarecare pe care o furi timpului, pe furiș. O clipa cat o eternitate insa. O clipa de fericire. O clipa in care te simti plin, plin de bucurie, vesel, exuberant, in care te simti plin de tine, plin de NOI unul cu altul, unul langa celalalt. Aproape nici un eveniment pe care l-am plănuit vreme îndelungată, până la cele mai mici detalii, nu s-a ridicat vreodată la înălțimea așteptărilor mele. Lucrurile nu au mers așa cum le-am gândit eu și așa cum îmi doream să se petreacă facand scenarii si regii bine puse la punct pentru aceasta. În schimb, mi-am creat amintiri de neuitat cu momentele pe care le-am trăit așa cum au venit ele de la sine, fără să încerc să le schimb cumva cursul. Si au fost destule, inaltatoare, cu suflete frumoase in jur. Suflete care nu stiu ce e aia amanarea. De ce am amintit toate astea? Pentru ca eu cred că fericirea noastră ne e mai la îndemână atunci când trăim momentul spontan. Carpe Diam cum zic latinii, or fi stiut ei ceva in acele vremuri. Cand traim clipa fără așteptări, fără a căuta motive sau urmări. si fara a fi egoisti, pentru ca, nu-i asa?, e loc sub soare pentru toata lumea. Zilele pe care ți le amintești cu drag, până la cel mai fin detaliu, sunt cele în care deși nu s-a întâmplat ceva special pentru lume la nivel macrocosmos, s-a petrecut ceva special în sufletul tău, fără să faci nimic pentru asta. Timpul, soarta, intamplarea sau hazardul ți-au oferit un cadou, pe care l-ai despachetat în grabă și pe care l-ai trăit exact așa cum ți-a fost dăruit. Si l-ai gustat pe deplin. In toata substanta lui, in toata finetea lui. Si te-ai simtit bine dupa. Implinit si fericit. Si tu si sufletul tau. Care nu stie ce e aia amanare...
Omor textul aici. Ar mai fi multe de spus. E târziu insa și îmi simt sufletul rătăcit. Umblă singur, pe drumuri doar de el știute, căutând oameni care îi lipsesc...