Riscul

Să te muți departe de singura casă pe care ai cunoscut-o vreodată este ca și cum te-ai fi aruncat singur într-o mare deschisă. Te-ai fi aruncat in zona de stanci subacvatice, ca sa faci mai impresionant gestul tau. Si eventual dupa..., "daca scapi cu bine" din asta sa te bati cu pumnul in piept in fata tuturor ca ai avut sange-n instalatie, curaj si ai reusit cu brio inconstienta acrobatie.

 

Să numești sfârșitul unei conexiuni "lipsite de viață", adica de perspectiva imediata, pe care ai ținut-o conectata la aparate de retea, switch-uri, rootere sau alte echipamente, dar pe care nu ai putut să o resuscitezi, indiferent de câte respirații salvatoare ți-au fost date, pare o moarte reală și șocantă de jelit. Bocitoarele iti mai lipsesc! Asumarea unei noi relații, este un angajament care ține de mai multe oportunități de creștere (uneori si in greutate pe factor de stress) decât ți-ai imaginat tu vreodată. Este un mare risc să vrei sa ieși în evidență zgomotos chiar si atunci când apare "umbra" si incepe sa devina deja o certitudine că nu ești sigur că vei supraviețui. Este un risc la fel ca aruncatul in valuri in zona stancilor pitice, acoperite de o pojghita de apa. Hai sa riscam!..., ca vom vedea noi ulterior ce iese, cat de spart va fi capul, cat de cioburi va fi sufletul si cat de doaga ne va fi teasta.

 

Când "saluți" oameni diferiți mai mult decat spune dex-ul ca ai voie, costă inima frântă care-si ia rămas bun de la cineva iubit. Când spui "DA" schimbării bruște, in loc sa folosesti confortabilul "Nu", risti sa intri pe un teritoriu emotional necartografiat, si fara harta si busola risti sa te pierzi in felul asta, risti sa te ratacesti ireversibil, risti sa nu te mai regasesti niciodata. E un risc si asta. Asumat!

 

În schimbul a ceva familiar, statornic, ceva care ne umple de caldura, siguranta si echilibru in fiecare clipa, ieșim în necunoscut pentru șansa de a crește si "iubi" dincolo de granița noastră. De cele mai multe ori se intampla "cam prost" asta. Dupa ce primele saruturi si imbratisari se oxideaza, apare rugina relatiei intr-un timp destul de scurt. De fiecare dată când suntem provocați de ceva "mai mare", mai larg, mai frumos, mai destept sau cu totul diferit de ce avem, învățăm mai multe despre cum "suntem făcuți", sau despre cum vietuim prin Univers. Trecem voluntar (ca asa vrem noi), prin durerea topirii pielii vechi pentru a crea un loc pentru ca părțile suple din interior să fie hrănite, trăite și actualizate cu noul din viata noastra. Cu ceva mai nou sigur, dar nu neaparat mai bun. Si nici mai destept, mai frumos, mai larg, mai mare. In acest fel risti sa devii un alt mod de a fi, un gen care trebuie exprimat intr-o alta tonalitate necunoscuta tie, o voce care tânjește după o muzica veche dar familiala de care abia acum realizezi cat iti este de dor.  Risti sa devii un adevăr care insistă să fie întâlnit sau afirmat deschis, dar daca nu va fi niciodata asa, mintandu-te chiar si pe tine. (Cred ca v-am ametit prea mult cu textul de pana acum, aveti dreptate, este prea mult pentru o zi de vineri. Revin pe un taram mai normal.) Părți din noi care cer să fie iubite și dorite în timp ce pășim în centrul nevoii noastre actuale de a continua si expermenta riscul prin "NOU", ne vor cere pana la urma să spunem povestea continuă a existenței noastre. Si a experientei noastre (ne)fericite capatata intre timp.

 

Și de fiecare dată când întâmpinăm riscul asta și ne adunăm părțile în brațele deschise pentru a le revendica, ne întoarcem acasă la noi. Zdrobiti, raniti, desfigurati, dar ne intoarcem. Reusim sa gasim drumul. Si chiar dacă situația nu a fost așa cum ne-am dorit, ne asteptam sa gasim totul acolo neschimbat. Lampa inca aprinsa pe pervaz ca sa ne ajute sa gasim drumul, cafeaua inca aburind in ceasca, patul nedesfacut si prosoapele frumos asezate pe spalier, oranduite la locul lor. Doar ne asteptam si vrem sa gasim asta, lucrurile in realitate nu se mai pliaza cu realitatea pentru ca noi "am fost destepti" si pe val ceva inainte vreme. Pe val, intr-o mare in care stancile subacvatice sunt aproape de suprafata. Pe val, atunci cand credeam ca totul ni se cuvine, ca totul e roz si orice schimbare sau parasire a casei aduce numai lucruri benefice. Iar intoarcerea va fi neprihanita, ca atunci cand ne intoarcem din curte, de la cutia postala de la poarta cu presa cotidiana in maini. Am riscat, am răspuns semințelor fragede din interior care ne provocau mancarimi diverse, așteptând serios ca ele să creasca intr-o planta a iubirii sa se elibereze intr-o cascada de fericire si sa doreasca sa fie vazute de ochii sufletului. Numai ca...atunci cand risti nu "iesi" de fiecare data "pe plus". Sufletul a aflat deja, el stie cel mai bine asta.

 

Suflet care acum e incioburat, cu capul spart si teasta doaga!