Scrisori imaginare
07.10.2021 08:50
Despre adevărata singurătate nu vorbim decât în șoaptă. Nu putem ține conferințe publice despre ea. De altfel, ce mai înseamnă o singurătate trâmbițată? Nu voi recunoaște decât în fața mea că sunt singur. Și uneori prefer să mi-o ascund și mie. Sunt destui cei care și-au făcut o profesie din a studia și a descrie raporturile lor cu singurătatea devenind, dacă nu amanții ei, preoții ei; sau cei care se duc în deșert pentru a striga "Iată cât sunt de singur!", ca și cum ar merita elogii pentru singurătatea lor. Nu e nevoie să sporim rândurile acestor, să-i numesc, solitari? Ei se deplâng în oglindă cu gândul de a sustrage de aici toate foloasele, în timp ce adevărata singurătate ne ferește de ridicol. Ea nu are nevoie decât rar de vorbe. Și, uneori, nu mai are nevoie nici de regrete. Am învățat asta de la dumneavoastră, domnule Rilke. N-ați spus că singurul curaj care ni se pretinde este să socotim că totul trebuie să fie posibil? Că viața are totdeauna dreptate, oricum am lua-o, și că, existând pericole, trebuie să încercăm să le iubim? Pe de altă parte, sunt atâția palavragii "sociabili" pe lume încât ceilalți abia mai reușesc să-și facă mărturisirile sau să spere că vor fi auziți. Și totuși au datoria să încerce.
Octavian Paler
~Scrisori imaginare~