Sonet CLXXXIII-Vasile Voiculescu
Azi aduc in fata voastra o poezie minunată despre forța iubirii. Acum ca v-am trezit (si interesul) continui. Iubirea învinge Timpul si dă sens efemerei vieti a omului pe pământ. Iubirea invinge timpul, invinge si spatiul si se comporta guvernata de alte legi decat cele pe care le cunoastem noi din scoli. Invinge timpul, care este efemer pana la urma deci singura veșnicie care îi e dată omului e iubirea.
Sonet CLXXXIII
Mereu cerșim vieții ani mai mulți, așa-n neștire,
Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,
Și încă nu-nțelegem că fără de iubire
Se vestejește Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul șubred să-și tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheață și-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine și m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând și ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aș zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aș scula din moarte ca să alerg la tine.
Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. 13 octombrie 1884, Pârscov, Buzău, România – d. 26 aprilie 1963, București, România) a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet, dramaturg și prozator.
(Sursa Wikipedia)