Sufletul se rotea-Nichita Stanescu

 
Sufletul se rotea

Sufletul se rotea în jurul întâmplărilor,
uneori atingându-le.
Un ochi râzând, un ochi plângând
în capul cerului erai tu, soare, și tu, pământule.

Sufletul se rotea toată ziua, toată noaptea:
O amintire. O speranță. Iarăși o amintire, iar o speranță.
Oamenii, pomii, pietrele, iarba,
cu moartea stăteau în balanță.

Sufletul se împărțea în globuri, cum se-mparte coloana de apă-ndoită la vârf spre bazinuri.
Era un glob de pace, un glob de război,
un glob al visării și unul de chinuri.

Soarele privea cu lumina, pământul privea
cu oameni, si-amândouă privirile erau paralele.
Nu-ntâlneau nimic înainte, poate numai un dans
 în balans monoton, taciturn, de galeșe stele.

Lumina se-ntorcea până la urmă-napoi, modulată,
ca un ecou repetat răsfrângând și strigând,
 un nume iubit, o întâmplare de altădată.
Oamenii se-ntorceau până la urma-napoi,
în pămînt.

Sufletul știa, cunoștea, simțea toate acestea.
Și se rotea, se rotea amețitor,
invidiind uneori pomii, alteori pietrele,
alteori iarba,
pentru liniștea desăvârșită a lor.

Uneori atingea morții, îi intreba de ce-au
murit,
alteori atingea viii și-i întreba ce au de gând,
cum au de gând să prelungească lumina acestui pământ.

Unii rosteau cuvinte de ură, de foc, de mormânt.
Unii rosteau cuvinte de boală, unii rosteau
cuvinte de moarte.
Globurile sufletului se învinețeau,
se-nnegreau,
se topeau, alunecau mai departe, din departe-n departe.

Alții rosteau cuvinte de viață, alții rosteau
cuvinte de pace.
Despre coloana ce-ar trebui înălțată, despre
o iarba aflată,
care-ar supune cancerul, care ar dărâma statuia tristeții,
Globurile sufletului se-mpurpurau deodată,
opreau deodată roata lor mare în lume, fuga lor toată.

Sufletul se aduna ca un fluviu în infinitul mării,
Nu mai voia să plece și, în curând,
ochiul soarelui privea cu lumină, râzând,
ochiul pământului privea cu oameni, începând
să surâdă.
Poate chiar surâzând.